TEO ŞI POLIŢISTUL
“Ce încet trece timpul”, gândi portarul unui spital mare şi privi spre ceas. Era ora trei dimineaţa. Ca să-i treacă timpul mai uşor, luă o carte să citească, dar deodată cineva sună. Se ridică repede pentru a deschide poarta mare de fier. Mai mulţi poliţişti purtau pe o targă un coleg de-al lor, care suferise arsuri grave la stingerea unui incendiu.
Poliţistul a fost dus în sala de operaţii, iar medical a tratat cu prudenţă rănile cauzate de arsură. Mai târziu, rănitul a fost adus într-un salon mare, în care mai era un pat liber. Deoarece era epidemie de gripă si spitalul era foarte aglomerat, în acel salon erau şi copii. Lângă patul în care a fost aşezat poliţistul, dormea un băiat de aproximativ şapte ani. Când s-a trezit, copilul a observat că patul de lângă el era ocupat.
– Cine este acesta? o întrebă în şoaptă pe sora medicală, care venise să-i măsoare temperatura.
– Cine este acesta? Un poliţist, aşa că ai grijă să fii cuminte, altfel…, zise ea.
Când băiatul auzi că vecinul de pat este un poliţist, se sperie puţin. Sfios, privi spre omul de temut şi întrebă încet:
– Este un poliţist adevărat?
– Da, desigur, unul adevărat; dar este foarte bolnav. De aceea trebuie să stai liniştit şi să nu vorbeşti.
Micuţul privi încă o dată spre bolnav, apoi se întinse în pat şi stătu în linişte. Nu era chiar aşa de plăcut lăngă un poliţist! Mai bine ar fi stat în alt pat!
Puţin mai târziu intră în salon medicul, care merse direct la patul poliţistului şi-i luă pulsul. După această atingere, rănitul îşi deschise ochii şi privi în jur. Încetul cu încetul îşi aminti de cele întâmplate.
– Cât va trebui să rămân aici, domnule doctor? a fost prima sa întrebare.
– Depinde de împrejurări, dar totuşi va trebui să rămâneţi câteva săptămâni. Dar fiţi mulţumit că mai sunteţi în viaţă!
– Hm, mulţumit! Mulţumit?
A încercat să zâmbească, dar inima i-a fost cuprinsă de amărăciune şi supărare, auzind că trebuie să stea aşa mult timp în spital. Începu să se răsucească în pat. Când îşi întoarse capul, privi în nişte ochi pe jumătate curioşi, pe jumătate înfricoşaţi. Era ochi de copil, albaştri, nevinovaţi. Auzi o voce gingaşă de copil, care întrebă pe un ton şoptit:
– Vă merge mai bine, domnule poliţist?
– Mai bine? Nu … Dar cine eşti tu? Cum te cheamă?
– Eu mă numesc Teodor, dar toţi îmi spun Teo şi sunt de mult timp aici. Nu mai pot merge. Picioarele îmi sunt paralizate şi mă dor tare, dar voi sta liniştit, pentru că sora medicală mi-a spus că dumneavoastră sunteţi poliţist.
În ciuda durerilor, poliţistul nu a putut să-şi ascundă zâmbetul. Acesta l-a încurajat pe micuţ, căci un poliţist care poate să râdă, nu este, cu siguranţă, un om rău. A început să discute cu vecinul său, până când a venit sora medicală şi a întrerupt discuţia.
Poliţistul şi-a urmat iarăşi firul gândurilor sale. Trebuia, într-adevăr, să stea aici întins mai multe săptămâni?
Spre seară auzi din nou glasul micuţului. Băiatul vorbea încet cu sora medicală, dar poliţistul putea înţelege totul.
– Am vorbit cu el, şopti Teo, dar cred că nu se roagă. Probabil are dureri mari şi nu se poate ruga. Când mă dor tare picioarele, nici eu nu pot să mă rog şi plâng deseori. Poate este în aceeaşi situaţie ca mine. Dar un poliţist nu plânge, nu-i aşa?
– Şi eu cred, Teo, că sărmanul om are dureri mari şi suferă foarte mult. Are multe arsuri.
– Ştiţi ceva? De acum încolo nu o să mă rog numai pentru mine, ci o să mă rog şi pentru poliţist, până când se va face sănătos şi se va putea ruga el însuşi. Cred că acest lucru îi va plăcea Domnului Isus, pentru că El ştie cât de bolnav este omul; nu-i aşa?
– Cred că da, Teo şi … Dar a fost întreruptă, fiind chemată de un pacient.
Teo privi încă o dată la prietenul său, apoi închise ochii, împreună mâinile şi se rugă încet, dat totuşi destul de tare ca poliţistul să poată înţelege:
“Mântuitorule, astăzi trebuie să mă rog de două ori: o dată pentru poliţist şi o dată pentru mine. Scump Mântuitor, ocroteşte, te rog, oiţa Ta …” Teo tăcu o clipă şi căzu pe gânduri. “El nu este oiţă”, şopti ca pentru sine, “pentru că este mult mai mare şi mai bătrân. Ce trebuie oare să spun? Poate oaie?”
Începu din nou: “Scump Mântuitor, ocroteşte, te rog, oaia Ta în această noapte până dimineaţă şi veghează asupra sa. Rămâi cu el! Amin!”
Câteva clipe mai târziu, capul cu părul blond stătea adâncit în pernă; micuţul adormise.
Poliţistul, care auzise totul, nu putea să doarmă. Avea dureri. Dar mai mult îl preocupa rugăciunea scurtă, pe care micuţul băiat o adresase bunului Păstor. Oare va fi ascultată această rugăciune? Imposibil! Pentru el, Dumnezeu se afla la o mare depărtare. Dar copilul sa rugat: “Rămâi cu el!” Va fi posibil acest lucru? Dorea el ca Dumnezeu, de care se îndepărtase pentru a merge căi proprii, să-i fie aproape? Teo a vorbit despre Păstorul cel bun şi oaia Sa. Dar aceasta era o greşeală. “Eu nu sunt oaia bunului Păstor”, recunoscu el sincer. “Oare ce am învăţat cu mulţi ani în urmă la şcoala duminicală? – <<Oile mele ascultă glasul Meu … şi Mă urmează. >> Ah, eu nu am urmat acest glas!”
“ Un poliţist nu plânge niciodată”, a spus micuţul băiat. Ce mirat ar fi fost, dacă s-ar fi uitat la vecinul său! Lacrimi mari se rostogoleau pe faţa omului puternic. Anton Herlea, aşa se numea poliţistul, plângea pentru prima dată pentru îndepărtarea sa faţă de Dumnezeu şi pentru viaţa sa pierdută. Lacrimile îi aduceau puţină uşurare. În acel moment, Păstorul cel bun nu i se mai părea aşa de departe. Spunând cuvintele: “Doamne Isuse, rămâi cu mine!”, poliţistul adormi în sfârşit.
Câteva zile mai târziu, când se simţi ceva mai bine, ceru o Biblie. Începu să citească din ea, darn u primea nici o mângâiere. Dimpotrivă! Povara păcatelor îl apăsa tot mai mult şi înăuntrul său era întuneric. Dacă ar fi putut să îşi verse durerea inimii în faţa cuiva! Ceea ce îl înviora erau clipele când povestea cu Teo.
Teo se ruga în fiecare seară pentru prietenul său, fiindcă nu observase că acesta să se roage. De câte ori îl auzea pe micuţ că se roagă Păstorului cel bun pentru oaia sa, poliţistul se întrista tot mai mult. El nu era oaia acestui Păstor bun!
Într-o după-masă, poliţistul citi din nou în Biblie şi ajunse la versetul din Isaia 53: “Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (Isaia 53. 6).
Poliţistul se gândi mult timp la acest verset. Deodată recunoscu: “Da, şi eu aparţin de aceste oi care merg pe drumul propriu, care sunt pierdute.” Pentru început nu se gândi mai mult. Dar ce lucru mare este când omul recunoaşte că aparţine de oile rătăcite, pierdute!
Când seara Teo i-a urat ca de obicei noapte bună vecinul său, poliţistul l-a rugat:
– Teo, roagă-te în seara aceasta în mod deosebit pentru mine!
Teo împreună mâinile, cum făcea mereu, şi se rugă: “Doamne Isuse, te rog să fii alături de oaia Ta în noaptea asta şi să veghezi asupra ei! Amin!”
– Noapte bună, domnule poliţist, mai spuse el. Sunt aşa de obosit.
Fiecare zi, care trecea, arăta tot mai clar ca zilele micuţului Teo erau numărate. Din zi în zi devenea tot mai slab. Cea mai mare parte a timpului dormita.
Poliţistul Herlea putea să se scoale şi făcea progrese. Dar nu numai starea sa corporală făcea progrese, ci şi a sufletului său. Lumina apărută în viaţa sa se citea pe faţa lui. Duhul lui Dumnezeu îi arătase că Domnul Isus a murit pentru el. Acum, Dumnezeu îi era aproape. Şi cât de mult se bucura că are păcatele iertate şi este împăcat cu El!
– Unde este domnul poliţist? întrebă Teo într-o seară. El văzu patul vecinului gol; dar poliţistul stătea de vorbă cu sora medicală.
– Este adevărat că micuţul meu drag mai are de trăit cel mult două zile? Întrebă el îngrijorat.
Când auzi că Teo îl strigă, alergă spre patul său şi se aplecă peste micuţ.
– Sunt aici, spuse poliţistul prietenos. Ce doreşti?
– Oh, aş dori mult să staţi lângă mine şi să mă ţineţi de mână până vine Domnul Isus să mă ducă acasă.
Domnul Herlea simţi cum i se opreşte respiraţia la auzul acelor cuvinte. Îi datora aşa de mult lui Teo, încât la început nu putu spune nici un cuvânt.
– Ah, picioarele mă dor foarte tare, dar la școala duminicală am cântat deseori:
“După aceste zile
voi fi dus acasă,
în braţele păstorului.
Amin, da, fericirea mea este mare!”
– Sora medicală mi-a spus că Mântuitorul va veni în curând pentru a mă duce acasă.
Poliţistul Herlea nu şi-a mai putut stăpâni lacrimile.
– De ce plângeţi, domnule poliţist? Vă pare rău că voi pleca?
Deoarece nu primi un răspuns, Teo continuă:
– Doriţi să veniţi şi dumneavoastră cu mine? Atunci îi voi spune Domnului Isus când îl voi vedea.
– Da, Teo, spune-i că şi eu doresc să merg.
Micuţul împreună mâinile şi şopti: “Doamne Isuse, domnul poliţist vrea să vină şi el la Tine.” Apoi căpşorul blond căzu obosit pe pernă. Respira greu. Deodată îşi deschise ochii, îl privi pe prietenul său şi zise:
“Păstor credincios – oiţa Ta – vine la Tine – dar şi oaia – poliţistul – vrea – să vină la Tine.”
Un ultim oftat şi sufletul lui Teo a fost acolo unde nu mai există suferinţă, lacrimi, unde totul este strălucitor şi plin de bucurie. Păstorul cel bun şi-a luat oiţa, dar mai înainte s-a folosit de ea, ca să arate unui păcătos piedut drumul spre mântuire.
Pe obrajii acelui bărbat se prelingeau lacrimi mari, dar nu-i era ruşine. Micuţul său prieten drag, care a plecat de la el, i-a arătat drumul spre cer.
*****
Comunitatea Bisericilor Creştine Baptiste Caraş-Severin 