Povestea lui Teo

TEO ŞI POLIŢISTUL

Ce  încet trece timpul”, gândi portarul unui spital mare şi privi spre ceas. Era ora trei dimineaţa. Ca să-i treacă timpul mai uşor, luă o carte să citească, dar deodată cineva sună. Se ridică repede pentru a deschide poarta mare de fier. Mai mulţi poliţişti purtau pe o targă un coleg de-al lor, care suferise arsuri grave la stingerea unui incendiu.
Poliţistul a fost dus în sala de operaţii, iar medical a tratat cu prudenţă rănile cauzate de arsură. Mai târziu, rănitul a fost adus într-un salon mare, în care mai era un pat liber. Deoarece era epidemie de gripă si spitalul era foarte aglomerat, în acel salon erau şi copii. Lângă patul în care a fost aşezat poliţistul, dormea un băiat de aproximativ şapte ani. Când s-a trezit, copilul a observat că patul de lângă el era ocupat.
– Cine este acesta? o întrebă în şoaptă pe sora medicală, care venise să-i măsoare temperatura.
– Cine este acesta? Un poliţist, aşa că ai grijă să fii cuminte, altfel…, zise ea.
Când băiatul auzi că vecinul de pat este un poliţist, se sperie puţin. Sfios, privi spre omul de temut şi întrebă încet:
– Este un poliţist adevărat?
– Da, desigur, unul adevărat; dar este foarte bolnav. De aceea trebuie să stai liniştit şi să nu vorbeşti.
Micuţul privi încă o dată spre bolnav, apoi se întinse în pat şi stătu în linişte. Nu era chiar aşa de plăcut lăngă un poliţist! Mai bine ar fi stat în alt pat!
Puţin mai târziu intră în salon medicul, care merse direct la patul poliţistului şi-i luă pulsul. După această atingere, rănitul îşi deschise ochii şi privi în jur. Încetul cu încetul îşi aminti de cele întâmplate.
– Cât va trebui să rămân aici, domnule doctor? a fost prima sa întrebare.
– Depinde de împrejurări, dar totuşi va trebui să rămâneţi câteva săptămâni. Dar fiţi mulţumit că mai sunteţi în viaţă!
– Hm, mulţumit! Mulţumit?
A încercat să zâmbească, dar inima i-a fost cuprinsă de amărăciune şi supărare, auzind că trebuie să stea aşa mult timp în spital. Începu să se răsucească în pat. Când îşi întoarse capul, privi în nişte ochi pe jumătate curioşi, pe jumătate înfricoşaţi. Era ochi de copil, albaştri, nevinovaţi. Auzi o voce gingaşă de copil, care întrebă pe un ton şoptit:
– Vă merge mai bine, domnule poliţist?
– Mai bine? Nu … Dar cine eşti tu? Cum te cheamă?
– Eu mă numesc Teodor, dar toţi îmi spun Teo şi sunt de mult timp aici. Nu mai pot merge. Picioarele îmi sunt paralizate şi mă dor tare, dar voi sta liniştit, pentru că sora medicală mi-a spus că dumneavoastră sunteţi poliţist.
În ciuda durerilor, poliţistul nu a putut să-şi ascundă zâmbetul. Acesta l-a încurajat pe micuţ, căci un poliţist care poate să râdă, nu este, cu siguranţă, un om rău. A început să discute cu vecinul său, până când a venit sora medicală şi a întrerupt discuţia.
Poliţistul şi-a urmat iarăşi firul gândurilor sale. Trebuia, într-adevăr, să stea aici întins mai multe săptămâni?
Spre seară auzi din nou glasul micuţului. Băiatul vorbea încet cu sora medicală, dar poliţistul putea înţelege totul.
– Am vorbit cu el, şopti Teo, dar cred că nu se roagă. Probabil are dureri mari şi nu se poate ruga. Când mă dor tare picioarele, nici eu nu pot să mă rog şi plâng deseori. Poate este în aceeaşi situaţie ca mine. Dar un poliţist nu plânge, nu-i aşa?
– Şi eu cred, Teo, că sărmanul om are dureri mari şi suferă foarte mult. Are multe arsuri.
– Ştiţi ceva? De acum încolo nu o să mă rog numai pentru mine, ci o să mă rog şi pentru poliţist, până când se va face sănătos şi se va putea ruga el însuşi. Cred că acest lucru îi va plăcea Domnului Isus, pentru că El ştie cât de bolnav este omul; nu-i aşa?
– Cred că da, Teo şi … Dar a fost întreruptă, fiind chemată de un pacient.
Teo privi încă o dată la prietenul său, apoi închise ochii, împreună mâinile şi se rugă încet, dat totuşi destul de tare ca poliţistul să poată înţelege:
“Mântuitorule, astăzi trebuie să mă rog de două ori: o dată pentru poliţist şi o dată pentru mine. Scump Mântuitor, ocroteşte, te rog, oiţa Ta …” Teo tăcu o clipă şi căzu pe gânduri. “El nu este oiţă”, şopti ca pentru sine, “pentru că este mult mai mare şi mai bătrân. Ce trebuie oare să spun? Poate oaie?”
Începu din nou: “Scump Mântuitor, ocroteşte, te rog, oaia Ta în această noapte până dimineaţă şi veghează asupra sa. Rămâi cu el! Amin!”
Câteva clipe mai târziu, capul cu părul blond stătea adâncit în pernă; micuţul adormise.
Poliţistul, care auzise totul, nu putea să doarmă. Avea dureri. Dar mai mult îl preocupa rugăciunea scurtă, pe care micuţul băiat o adresase bunului Păstor. Oare va fi ascultată această rugăciune? Imposibil! Pentru el, Dumnezeu se afla la o mare depărtare. Dar copilul sa rugat: “Rămâi cu el!” Va fi posibil acest lucru? Dorea el ca Dumnezeu, de care se îndepărtase pentru a merge căi proprii, să-i fie aproape? Teo a vorbit despre Păstorul cel bun şi oaia Sa. Dar aceasta era o greşeală. “Eu nu sunt oaia bunului Păstor”, recunoscu el sincer. “Oare ce am învăţat cu mulţi ani în urmă la şcoala duminicală? – <<Oile mele ascultă glasul Meu … şi Mă urmează. >> Ah, eu nu am urmat acest glas!”
“ Un poliţist nu plânge niciodată”, a spus micuţul băiat. Ce mirat ar fi fost, dacă s-ar fi uitat la vecinul său! Lacrimi mari se rostogoleau pe faţa omului puternic. Anton Herlea, aşa se numea poliţistul, plângea pentru prima dată pentru îndepărtarea sa faţă de Dumnezeu şi pentru viaţa sa pierdută. Lacrimile îi aduceau puţină uşurare. În acel moment, Păstorul cel bun nu i se mai părea aşa de departe. Spunând cuvintele: “Doamne Isuse, rămâi cu mine!”, poliţistul adormi în sfârşit.
Câteva zile mai târziu, când se simţi ceva mai bine, ceru o Biblie. Începu să citească din ea, darn u primea nici o mângâiere. Dimpotrivă! Povara păcatelor îl apăsa tot mai mult şi înăuntrul său era întuneric. Dacă ar fi putut să îşi verse durerea inimii în faţa cuiva! Ceea ce îl înviora erau clipele când povestea cu Teo.
Teo se ruga în fiecare seară pentru prietenul său, fiindcă nu observase că acesta să se roage. De câte ori îl auzea pe micuţ că se roagă Păstorului cel bun pentru oaia sa, poliţistul se întrista tot mai mult. El nu era oaia acestui Păstor bun!
Într-o după-masă, poliţistul citi din nou în Biblie şi ajunse la versetul din Isaia 53: “Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (Isaia 53. 6).
Poliţistul se gândi mult timp la acest verset. Deodată recunoscu: “Da, şi eu aparţin de aceste oi care merg pe drumul propriu, care sunt pierdute.” Pentru început nu se gândi mai mult. Dar ce lucru mare este când omul recunoaşte că aparţine de oile rătăcite, pierdute!
Când seara Teo i-a urat ca de obicei noapte bună vecinul său, poliţistul l-a rugat:
– Teo, roagă-te în seara aceasta în mod deosebit pentru mine!
Teo împreună mâinile, cum făcea mereu, şi se rugă: “Doamne Isuse, te rog să fii alături de oaia Ta în noaptea asta şi să veghezi asupra ei! Amin!”
– Noapte bună, domnule poliţist, mai spuse el. Sunt aşa de obosit.
Fiecare zi, care trecea, arăta tot mai clar ca zilele micuţului Teo erau numărate. Din zi în zi devenea tot mai slab. Cea mai mare parte a timpului dormita.
Poliţistul Herlea putea să se scoale şi făcea progrese. Dar nu numai starea sa corporală făcea progrese, ci şi a sufletului său. Lumina apărută în viaţa sa se citea pe faţa lui. Duhul lui Dumnezeu îi arătase că Domnul Isus a murit pentru el. Acum, Dumnezeu îi era aproape. Şi cât de mult se bucura că are păcatele iertate şi este împăcat cu El!
– Unde este domnul poliţist? întrebă Teo într-o seară. El văzu patul vecinului gol; dar poliţistul stătea de vorbă cu sora medicală.
– Este adevărat că micuţul meu drag mai are de trăit cel mult două zile? Întrebă el îngrijorat.
Când auzi că Teo îl strigă, alergă spre patul său şi se aplecă peste micuţ.
– Sunt aici, spuse poliţistul prietenos. Ce doreşti?
Oh, aş dori mult să staţi lângă mine şi să mă ţineţi de mână până vine Domnul Isus să mă ducă acasă.
Domnul Herlea simţi cum i se opreşte respiraţia la auzul acelor cuvinte. Îi datora aşa de mult lui Teo, încât la început nu putu spune nici un cuvânt.
– Ah, picioarele mă dor foarte tare, dar la școala duminicală am cântat deseori:
            “După aceste zile
            voi fi dus acasă,
            în braţele păstorului.
            Amin, da, fericirea mea este mare!”
– Sora medicală mi-a spus că Mântuitorul va veni în curând pentru a mă duce acasă.
Poliţistul Herlea nu şi-a mai putut stăpâni lacrimile.
– De ce plângeţi, domnule poliţist? Vă pare rău că voi pleca?
Deoarece nu primi un răspuns, Teo continuă:
– Doriţi să veniţi şi dumneavoastră cu mine? Atunci îi voi spune Domnului Isus când îl voi vedea.
– Da, Teo, spune-i că şi eu doresc să merg.
Micuţul împreună mâinile şi şopti: “Doamne Isuse, domnul poliţist vrea să vină şi el la Tine.” Apoi căpşorul blond căzu obosit pe pernă. Respira greu. Deodată îşi deschise ochii, îl privi pe prietenul său şi zise:
“Păstor credincios – oiţa Ta – vine la Tine – dar şi oaia – poliţistul – vrea – să vină la Tine.”
Un ultim oftat şi sufletul lui Teo a fost acolo unde nu mai există suferinţă, lacrimi, unde totul este strălucitor şi plin de bucurie. Păstorul cel bun şi-a luat oiţa, dar mai înainte s-a folosit de ea, ca să arate unui păcătos piedut drumul spre mântuire.
Pe obrajii acelui bărbat se prelingeau lacrimi mari, dar nu-i  era ruşine. Micuţul său prieten drag, care a plecat de la el, i-a arătat drumul spre cer.

*****

Am stat şi m-am gândit…. câte  vieţi aş fi putut schimba eu dacă cei de lângă mine ar fi văzut un creştin adevărat ?
Nu trebuie să forţezi pe nimeni, ci comportamentul tău trebuie să fie în aşa fel  încât cel de lângă tine, care nu îl cunoaşte pe Dumnezeu să rămână marcat profund şi în acelaşi timp să îşi dorească să fie ca şi tine .
Să îşi dorească pacea  pe care o ai, siguranţa cu care trăieşti şi bucuria pe care o ai în inima ta să fie şi în viaţa lui.
Trebuie să vorbim celor din jurul nostru despre Dumnezeu, trebuie să ne rugăm pentru ei, trebuie să realizăm cu adevărat ce ar trebui să facem cu viaţa noastră pe care am primit-o, şi cu statutul nostru de creştini şi cu talanţi  care ne-au fost daţi  să îi folosim acum când suntem aici pe pământ.
     Indiferent de circumstanţele în care ne aflăm cuvintele noastre pot ajuta la schimbarea unor vieţi.

Decizii..

Bunatate

Un ţăran cam rău la suflet a găsit într-o zi pe păşunea sa vaca vecinului. Mânios, omul a luat animalul la bătaie, după care l-a legat şi l-a dus înapoi, spunându-i vecinului său:

– Dacă mai găsesc o singură dată vaca ta la mine-n grădină, să ştii că o bat şi mai rău.

A doua zi însă, vecinul cel dintâi găsi şi el, în bătătura sa, două oi ale celuilalt, ce se strecuraseră printr-o spărtură a gardului. S-a apucat omul şi a reparat gardul, după care a luat frumos oile şi le-a dus stăpânului lor spunându-i:

– Am găsit la mine-n curte două dintre oile dumitale. Le-am adăpat şi ţi le-am adus acasă. Dacă am să le mai găsesc şi altă dată în curtea mea, să ştii că am să fac la fel.

”Suferiţi de pe urma unui om rău? Iertaţi-l, ca să nu fie doi oameni răi.” Augustin

”Nu întoarceţi nimănui rău pentru rău. Urmăriţi ce este bine, înaintea tuturor oamenilor.” – Romani 12:17

Tăcerea

1. Taci, dacă nu ai de spus ceva valoros!
2. Taci, atunci când ai vorbit destul!
3. Taci, până când îți vine rândul să vorbeşti!
4. Taci, atunci când eşti provocat!
5. Taci, când eşti nervos şi iritabil!
6. Taci, când intri în biserică, pentru ca Dumnezeu să-ţi poată vorbi!
7. Taci, când pleci de la biserică, pentru ca Duhul Sfânt să poată imprima în mintea ta lucrurile pe care le-ai auzit!
8. Taci, când eşti ispitit să bârfești!
9. Taci, când eşti ispitit să critici!
10. Taci, cât să ai timp să gândeşti înainte de a vorbi.

 

Publicat în meditaţie. 1 Comment »

Un gând..

Iadul e dovada respectului şi dragostei din partea lui Dumnezeu pentru om.

Daca nu L-ai vrut pe Dumnezeu în viaţa asta, de ce să te oblige să stai o veşnicie alături de El în cer?

Publicat în meditaţie. 1 Comment »

… împarte-ţi pâinea cu cel flămând…

Iată cum decurge, în general, viaţa noastră spirituală: studiem şi ne rugăm zilnic, iar Duminica mergem la biserică să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu şi să ne întâlnim cu fraţii. Asta facem de ani de zile. Şi ne place. Însă pentru unii, nu este suficient. Vor ceva mai mult, un supliment pentru credinţa lor.

Aşa gândea un credincios într-o duminică seară, în timp ce conducea maşina spre casă:

-„Doamne, astăzi am fost la biserică. M-am simţit bine acolo. Şi predica a fost grozavă! Dar de unde să ştiu eu că acelea au fost cuvintele Tale rostite pentru mine, şi nu cuvintele pastorului nostru? O, Doamne, mi-ar plăcea să-Mi vorbeşti personal!…

După ce parcurse câţiva kilometri, o voce îi vorbi categoric:

-„Mihai, opreşte la următorul magazin şi cumpără câţiva litri de lapte…

Mihai încremeni. Vocea îl umplu de groază. Privi spre bancheta din spate, dar nu era nimeni. Radioul era închis. Oare cine îi vorbise? De la primul magazin cumpără câţiva litri de lapte şi apoi îşi continuă drumul cu inima strânsă. Dar oare ce trebuie să fac cu el? La un moment dat, vocea reveni:

-„Mihai, opreşte maşina!

Se afla în dreptul unei case sărăcăcioase.

-„Ia laptele cu tine şi du-te de bate la uşa casei aceleia.” Mihai era puţin derutat:

-„Cum să mă duc, căci e târziu şi e întuneric în casă?…

Dar pentru că nu se putea opune, păşi prudent pe aleea străjuită de flori. Apoi, cât putu de încet, bătu la uşă. Nici o mişcare. „O, ce bine că nu este nimeni acasă…” Dar după câteva secunde uşa se deschise uşor.

-„Ce doriţi, domnule?” întrebă doamna din prag.

-„M-a trimis… nu ştiu precis….”, se bâlbâi Mihai. -„V-am adus laptele acesta….”

Imediat doamna aprinse lumina. Se uita când la Mihai, când la sticlele cu lapte. Apoi începu să plângă în hohote.

-„Domnule, de câteva zile nu mai aveam bani pentru lapte, iar micuţul plânge de foame. Acum câteva minute, disperată, am căzut pe genunchi, rugând pe Dumnezeu să facă o minune. Când aţi sunat la uşă, eu mă rugam!…

Când te-ai pus ultima oară în mâna lui Dumnezeu, spunându-I: Doamne, lucrează Tu astăzi, prin mine, pentru salvarea celor în nevoie”? Uită-te acum în frigider. Nu ai nişte lapte în plus acolo?

Publicat în meditaţie. 2 Comments »

Biserica – bătrânii

„Nebăgaţi în seamă de cei mai mulţi, ei se încăpăţânează să existe. Chiar dacă uneori ştiu că deranjează pe mulţi, ei continuă să vină. Nici măcar nu-i vezi când au intrat… Stau pe acelaşi scaun sau în acelaşi loc din bancă şi părul lor alb te face să te gândeşti că sunt acolo de când predica… Petru. Privesc spre amvon cu ochii deja tulburaţi de clipa chemării… sau poate înlăcrimaţi de nădejdea Întâlnirii.

Dacă ai şansa să stai lângă ei parcă simţi miros de Biblie veche şi răsfoită până la rupere…

Vin primii. Pleacă ultimii. Şi pleacă de parcă se rup din locul acela…

Nu ştiu să se roage cu cuvinte meşteşugite. Mai bine că e aşa. Dar ştiu ce se roagă.

Când urcă păstorii în amvon sunt primii care se ridică în picioare. Ei încă mai ştiu ce înseamnă respectul pentru slujitorul Domnului. Şi aceasta pentru că ştiu ce înseamnă slujirea şi fiindcă Îl cunosc pe Cel care i-a învăţat.

Sunt cei ce merg agale pe coridoarele spitalelor căutând bolnavii, deşi ei înşişi sunt suferinzi. Nu întotdeauna doar de boli trupeşti. Cel mai adesea suferă pentru alţii. Şi pentru lumea asta în care pare că nu mai e loc pentru ei…

Dacă stai să le asculţi povestea vieţii este imposibil să nu te ruşinezi de povestea vieţii tale. Dar ei nu povestesc ca să acuze. În glasul lor tremurând e compasiune, e nostalgie, e dor… Mult dor… Dorul după ce a fost şi după ce va să fie cândva într-un alt Loc…

Uneori vor să cânte. Poate că văzul lor slăbit de atâta slovă din Biblie nici nu observă gestul de plictis al unora. Dar când îi auzi ai impresia că înţelegi cu adevărat sensul cuvântului „dor”. N-au nevoie de texte scrise. Ei înşişi sunt un text scris la atâtea cântări.

Din când în când, câte un scaun rămâne gol… Au plecat. Dar, dacă te duci la locul unde i-au pus poţi auzi încă suspinul lor. L-au lăsat pentru lumea aceasta, ca să poată cânta cu bucurie întreagă Acolo…

Sunt bătrânii… Sunt Biserica. Biserica ce a fost şi care încet, încet, uită să mai fie…”

preluare http://mariuscruceru.ro/2011/11/25/biserica-guest-post-marinel-blaj/#more-17415

„Ştergarul” – poezie de Costache Ioanid

La cina cea de Paşti, în camera de sus,
înconjurat de-Apostoli, S-a aşezat Isus.
Se revărsa din sfeşnic o galbenă lumină
pe azimile calde, pe mielul… fără vină…
Era plăcut prilejul. Şi toate pregătite.
Dar, vai, uitase gazda o slugă a trimite,
un rob sau o copilă, ca, dup-a vremii lege,
cureaua de pe glezne pe rând să le-o deslege,
să le aline talpa de colbul de pe drum.
Şi-acum cei doisprezece, sfielnic oarecum,
se întrebau în cuget: Cum vor şedea la rugă?
Sau cine îşi va pune ştergarul cel de slugă?

O, iată-i cum se-ncruntă, privind cu tulburare
când vasele cu apă, când praful pe picioare.
Şi Duhul îi întreabă, în fiecare zboară:

– N-ai vrea să-ţi pui tu, Petre, ştergarul astă seară?
– Chiar eu?… Nu şade bine. Eu doar sunt mai bătrân.
– Dar tu? Tu cel mai tânăr? -Eu stau lângă Stăpân…
– Dar tu? întreabă Duhul acuma pe Andrei.
– Chiar eu?… Sunt cel din urmă la Domnul între ei?
– Dar tu ce ţii doar punga? – Eu am făcut de-ajuns.
Am cumpărat merinde. Şi mielul l-am străpuns…
– Tu, Toma, nu vrei oare să fii tu cel ce spală?
– Sunt trist. Se luptă-n mine o umbră de-ndoială…
– Dar tu, Matei? Tu, Filip? Dar tu, Tadeu? Dar tu…?

Şi-n fiecare cuget răspunsul a fost: Nu.
Atunci, lăsându-Şi brâul şi haina-ntr-un ungher,
S-a ridicat Stăpânul cel coborât din cer
Şi-a-nfăşurat ştergarul, S-a aplecat uşor
să-Şi spele ucenicii, ca rob al tuturor.

De-atunci pe apa vremii, atâţia ani s-au dus.
Şi-acum a câta oară? – Se-aşează iar Isus
să-ntrebe, tot prin Duhul, pe cei ce-L înconjoară:
– N-ai vrea să-ţi pui tu, Gheorghe, ştergarul astă seară?…
Tu, soră Mărioară? Tu, Radu? Tu, Mihai?…
Frumos va fi odată acolo sus în Rai!

Dar azi sunt mii de-amaruri. Necazul greu se curmă.
Nu vrei, în lumea asta, să fii tu cel din urmă?
E bun un vas de cinste, dar trebuie şi-un ciob!
Nu vrei să fii tu, frate, al fraţilor tăi rob?
Sunt răni neîngrijite, sunt mucuri ce se sting,
batiste-n care lacrimi în taină se preling,
sunt văduve bolnave, bătrâni fără putere,
sunt oameni singuratici, lipsiţi de mângâiere,
sunt prunci rămaşi acasă, cu-o mamă în spital,
bolnavi care aşteaptă un salvator semnal.
Se cere osteneală şi jertfă uneori.
Şi nopţi de priveghere şi iarăşi muncă-n zori.
Nu mânui Cuvântul, când harul nu ţi-e dat,
cât mătura şi acul şi rufa de spălat,
cât cratiţa, toporul şi roata la fântână.
ciocanu-n tabla casei şi-n gard la vreo bătrână.
Să stai de veghe noaptea la câte-un căpătâi,
să-ntorci cu greu bolnavul, să rabzi şi să mângâi;
să-l scoţi apoi la soare şi să-i alini amarul.
… Nu vrei cu Mine, frate, să-ţi înfăşori ştergarul?

– Chiar eu?… Nu şade bine. Eu doar sunt mai bătrân.
– Chiar eu?… Eu sunt prea tânăr. Eu stau lângă Stăpân…
– Chiar eu?… Eu nu am vreme. Eu am făcut de-ajuns.
– Chiar eu? – Chiar eu? Se-aude acelaşi trist răspuns.

Şi-atunci, lăsând să-I cadă cununa Lui şi haina,
iubirii fără margini trăindu-i iarăşi taina,
încet – a câta oară? – Se-apleacă iar Isus
şi, plin de-atâtea gânduri, ştergarul iar Şi-a pus.
Şi-aşa cum o mlădiţă se-apleacă lângă trunchi,
Stăpânul omenirii Se-apleacă în genunchi.
La jugul fără slavă Isus iar Se-njugă,
El, Împăratul Vieţii, din nou e rob şi slugă.
Veniţi, leproşi ai lumii, murdari de-ai ei ţărână!
Isus vă spală iarăşi cu propria Sa mână!
Veniţi, voi ce-n păcate nădejdea vi se frânge!
Isus vă spală astăzi cu propriul Său sânge!…
*

Voi, fraţi, goniţi mândria, visările şi somnul!
Luaţi cu drag ştergarul alăturea de Domnul!
Şi nu uitaţi: pe cale, orice lucrare-i bună;
dar cine ia ştergarul, acela ia cunună!

Un gând..

„Să nu puneți etichete pe oameni!  

Noi „curgem“ de la o vârstă la alta și cei din jur se grăbesc să ne eticheteze.  Ființele vii n-ar trebui să poarte etichete. Ceea ce este valabil la obiecte nu se potrivește la ființe vii.

 Aceeași apă este numită când iese din pământ „izvor“, când se prăbușește vesel printre stânci  „pârâu“, cînd se adună spre vale „râu“, când se așează la șes “fluviu“, iar când se varsă în Mare ajunge … „Mare“!

Creștinii sunt singurii oameni care „curg spre Izvor“.

Richard Wurmbrand

DESPRE TREZIREA SPIRITUALĂ

“Dumnezeu foloseşte o mână de oameni zdrobiţi şi smeriţi pentru a conduce la El persoane, comunităţi şi chiar o întreagă naţiune”.
„De la Rusalii încoace, n-a existat nici o TREZIRE SPIRITUALĂ care să nu fi început prin unirea la rugaciune. Nici o mişcare de felul acesta n-a înaintat ş nu s-a mai înălţat, odată ce rugaciunile au încetat” (Dr. A.T.Pierson).
“Fiecare trezire spirituală adevărată de atunci şi până acum şi-a avut originea pământească în rugăciune” (R.A. Torrey).