Telefonul.. “Alo Centrala”
10/02/2012 — CBCB
O poveste cu tâlc….
Pe când eram copil, tatăl meu a făcut rost de unul dintre primele telefoane din cartier. Îmi aduc perfect aminte de lădiţa aceea din lemn lăcuit, montată în perete. Receptorul strălucitor atârna într-o parte. Eram încă prea mic ca să ajung la telefon dar ascultam mereu, fascinat, cum mama mea vorbea cu el.
Apoi am descoperit că undeva, înauntrul acestui aparat, trăia o persoana uluitoare. Numele ei era “Alo Centrala” şi nu era nici un lucru pe lumea asta, pe care ea să nu-l ştie. Alo Centrala putea să-ţi spuna numărul oricui şi în plus, ora exactă.
Experienta mea, cu acest duh închis într-o sticlă, a venit într-o zi când, în vreme ce mama era în vizită la o vecină iar eu mă jucam la bancul de scule din pivniţă, mi-am lovit un deget cu ciocanul. Durerea era teribilă şi nu era nimeni în preajmă care să-mi arate compasiune. Am umblat în jurul casei sugându-mi degetul inflamat până am ajuns la scară.
Telefonul! Am târât repede un scaun din sufragerie până în hol, m-am urcat pe el, am scos din furcă receptorul telefonului şi l-am dus la ureche.
-“Alo, Centrala!”, am strigat in microfonul care era chiar deasupra capului meu. Un clic sau două, apoi o voce joasă şi clară mi-a ajuns la ureche: “Centrala.”
-“Mi-am rănit degetul…” – m-am smiorcăit eu în telefon iar lacrimile m-au podidit imediat, acum că aveam o audienţă.
-“Mămica ta nu este acasă?”- urmă întrebarea.
-“Nu este nimeni acasă în afară de mine…”- am bolborosit.
-“Îţi curge sânge?” – m-a întrebat vocea..
-“Nu,” – i-am răspuns. “M-am lovit cu ciocanul şi acuma mă doare tare rău…”
-“Poti să deschizi frigiderul?” – m-a-ntrebat ea. I-am spus că pot.
-“Atunci ia de acolo o bucăţică de ghiaţă şi ţine-o lipită de degeţel,” – spuse vocea.
Dupa aceea am început să chem “Alo Centrala” pentru orice. I-am cerut ajutor pentru lecţia de geografie iar ea mi-a spus unde se afla Philadelphia … M-a ajutat si la matematica.. . Ea mi-a spus ca veverita pe care o prinsesem in parc cu o zi inainte, mananca fructe si alune.
A venit apoi o zi in care Petey, canarul nostru, a murit.
Am chemat “Alo Centrala” si i-am spus vestea asta trista. Ea m-a ascultat si a inceput sa-mi spuna lucruri pe care de obicei oamenii mari le spun copiilor ca sa-i linisteasca. Am intrebat-o, “De ce se intampla ca pasarile, care canta atat de frumos si aduc atata bucurie oamenilor, trebuie sa se sfarseaca intr-o gramajoara de pene, pe fundul unei colivii?”
Cred ca ea mi-a inteles afectarea, pentru ca mi-a spus incet, ” Wayne , tine minte intotdeauna, ca mai sunt si alte lumi in care se poate canta.”
Alta data la telefon, “Alo, Centrala!”
“Centrala.” – mi-a raspuns vocea cunoscuta. “Cum se scrie cuvantul fix?” – am intrebat-o.
Toate astea se intamplau intr-un mic orasel din zona Pacificului de Nord-Vest. Pe cand aveam noua ani, ne-am mutat la capatul celalalt al tarii, la Boston . Imi lipsea foarte mult prietena mea… “Alo Centrala” ramasese in cutia aceea din lemn de mahon din vechea noastra casa. N-am mai incercat sa fac acelasi lucru cu telefonul modern, stralucitor, din locuinta noua.
Devenisem adolescent dar amintirea acelor conversatii din copilarie m-a urmarit pretutindeni…
Adesea, in momente de incertitudine si neputinta mi-am reamintit acea seninatate si sentiment de siguranta, pe care le-am avut la timpul acela. Am apreciat acum cat de rabdatoare de intelegatoare si buna la suflet trebuie sa fi fost ea, ca sa-si piarda atata timp cu un mic baietel ca mine.
Dupa cativa ani, am facut iarasi drumul catre Vest, de data asta pentru a-mi continua studiile colegiale.
Am aterizat in escala la Seattle . Aveam o jumatate de ora intre avioane. Am petrecut vreo 15 minute la telefon cu sora mea, care locuia aici de o vreme. Apoi, fara sa ma gandesc, am format numarul operatorului din oraselul nostru de bastina si am spus: “Alo Centrala!”
Miraculos, am auzit aceias voce joasa si clara, pe care o cunosteam atat de bine. “Centrala.”
Nu planuisem asta dar m-am auzit spunand: “Poti sa-mi spui cum se scrie cuvantul fix?”
O pauza lunga. Apoi, vocea aceea catifelata mi-a raspuns, “Cred ca degetelul tau s-a vindecat pana acum.”
Am ras, “Deci tu esti, intr-adevar, ” – i-am spus. “Ma-ntreb daca ai idee cat de mult ai insemnat pentru mine la vremea aceea.”
“Iar eu ma-ntreb,” – zise ea, “daca tu realizezi cat de mult au insemnat telefoanele tale pentru mine. N-am avut niciodata copii si asteptam cu bucurie chemarile tale, zi de zi…”
I-am spus cat de mult m-am gandit la ea dealungul anilor si am intrebat-o daca pot s-o mai chem din nou atunci cand voi veni sa-mi vizitez sora.
“Cu placere,” – mi-a spus ea. “Intreaba de Sally.”
M-am intors la Seattle peste trei luni. O alta voce mi-a raspuns la “Informatii” .
Am intrebat de Sally.
“Sunteti un prieten?” – m-a intrebat.
“Da, un foarte vechi prieten… Wayne . ..”
” Imi pare rau sa-ti spun asta,” – mi-a spus ea. “Sally a lucrat doar o jumatate de norma in ultimii ani, pentru ca era bolnava. A murit cu cinci saptamani in urma.”
Inainte de a apuca sa agat receptorul, mi-a spus, “Un minut, ai spus ca te cheama Wayne ?”
“Da.” – i-am raspuns..
“Ei bine, Sally a lasat un mesaj pentru d-ta… L-a scris pe o hartie in caz ca ai sa suni. Ti-l citesc.”
Mesajul ei era: “Spune-i ca sunt si alte lumi in care se poate canta. El va sti la ce ma refer.”
I-am multumit si am atarnat receptorul. Stiam la ce se referea Sally.
Niciodată să nu subestimezi impresia pe care ai făcut-o asupra cuiva.
A cui viaţă o s-o atingi astăzi?”
Un gând
07/02/2012 — CBCBBiblia este dată ca să fie pâine pentru fiecare zi, nu prăjitură pentru ocazii speciale.
Ce poți face cu un DOLAR?
05/02/2012 — CBCBCe poți face cu un DOLAR? Nu e nevoie de cuvinte… Urmăriți cu atenție!
Un gând
01/02/2012 — CBCBPoți folosi cele mai frumoase și înțelepte cuvinte pentru a-ți exprima credința, însă, doar faptele tale vor arăta câtă credință ai !
Iubirea ce vine de la oameni este trecătoare asemeni lor, cea care vine însă de la Dumnezeu este veșnică asemeni Lui.!
Un altfel de frate..
29/01/2012 — CBCBPaul a primit cadou de Craciun o maşină nou-nouţă de la fratele său. În seara de ajun, când a coborât din biroul său să-şi ia maşina parcată în faţa clădirii, a văzut cum un puşti de vreo şapte ani se învârtea cu ochii mari in jurul maşinii sale.
-„Este maşina dv. domnule?”, a întrebat el.
Paul a înclinat capul afirmativ.
-„Fratele meu mi-a dat-o cadou de Crăciun”. Baiatul ramase năuc.
-„Vreţi să spuneţi că fratele dv. v-a dat-o aşa…gratis?…fără să plătiţi nimic? Domnule! Aş vrea…”
Băiatul ezita.
-„Desigur” se gândi Paul, „ştiu ce-i trece prin cap. Ar vrea să aibă şi el un frate bogat ca mine.”
Dar ceea ce spuse apoi puştiul îl făcu pe Paul să rămână cu gura căscată:
-„Aş vrea sa pot fi şi eu un astfel de frate!”
Paul se uita cu uimire la băieţelul din faţa lui şi mânat de un impuls interior, îi zise:
-„N-ai vrea să te duc puţin cu maşina mea?”
-Cum să nu! Tare mi-ar plăcea!”
După un raid prin cartier, băiatul se întoarse spre Paul. Ochii îi sclipeau de emoţie.
-„Domnule n-aţi vrea să treceţi prin faţa casei noastre?”
Paul zâmbi. Ştia ce dorea băiatul. Voia sa le arate vecinilor că soseşte acasă cu o maşină mare, nou-nouţă.
–„Vreţi să opriţi aici? Lângă treptele acelea , vă rog!”
Urcă apoi scările în fugă. După câteva momente îl auzi cum revine. De data aceasta, însă, nu se mai grăbea. Ducea în 
braţele sale un frăţior mai mic, handicapat. Îl aşeză cu atenţie pe ultima treapta şi arătă cu mana spre maşina lui Paul.
-„Vezi Johnny? Asta e maşina, exact cum ţi-am spus sus. Fratele lui i-a dat-o cadou de Crăciun şi nu l-a costat nici un cent. Într-o zi am să-ţi dau şi eu una exact la fel ca asta… şi ai să vezi de unul singur ce lucruri extraordinare de Crăciun sunt în toate vitrinele din oraş.”
Paul s-a dat jos din maşină. L-a luat în braţele sale pe micuţul olog, l-a aşezat lângă el pe scaunul din faţă. Cu ochii sclipind de bucurie, fratele lui mai mare s-a aşezat lângă el şi toţi trei au început o călătorie de neuitat prin oraşul împodobit de Crăciun. În seara aceea de ajun, Paul a înţeles pentru prima dată ce a vrut Isus să spună când a afirmat că „este mai bine să dai decât să primeşti…”
Remediul pentru teamă..
27/01/2012 — CBCBÎn dragoste nu este frică; ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica; pentru că frica are cu ea pedeapsa; şi cine se teme, n-a ajuns desăvârşit în dragoste.” I Ioan 4:18
Producătorul unei emisiuni de la NBC şi-a propus să aloce cele 30 de minute ale emisiunii pentru a găsi răspuns la întrebarea: „Care este lucrul de care oamenii se tem cel mai mult astăzi?”
În timpul emisiunii, cei invitaţi la acel talk-show au discutat despre tot felul de factori şi fenomene care îi înfricoşează pe oameni. După mai multe intervenţii, cei din platou au ajuns la un consens acceptând că ceea ce produce oamenilor cea mai mare teamă, este un posibil atac nuclear!
Când moderatorul emisiunii se pregătea să anunţe această concluzie şi-a dat seama că invitatul Bennett Cerf n-a spus nici un cuvânt în toată emisiunea, şi l-a întrebat dacă este de aceiaşi părere cu ceilaţi invitaţi.
Când i s-a dat cuvântul, Cerf a început să vorbescă cu o voce caldă, spunând moderatorului: ”n-am intervenit în discuţia purtată de ceilalţi invitaţi, pentru că eu sunt de o altă părere. Pentru mine factorul care mă înfricoşează cel mai mult este „teama de a nu mai fi iubit, pentru că numai dragostea izgoneşte frica!”
După aceasta mărturisire, Cerf a continuat spunând că atunci când dragostea încetează, toţi ceilalţi factori, provoacă frica. După intervenţia lui, emisiunea s-a încheiat cu o chemare la dragoste, subliniindu-se că numai acolo unde este o dragoste adevărată, nu mai este nici un motiv de teamă.
Cine este aproapele nostru
20/01/2012 — CBCB
Un instalator este chemat să repare o scurgere la niște țevi într-o casă. Casele de acolo au țevile băgate în pereți și e greu să vezi pe unde e spartă țeava. Omul analizează situația și imediat realizează că e cam o săptămâna de lucru. Spart pereți, reparat țevi, pus cărămizi și reparat totul înseamnă o săptămâna de lucru de dimineață până seara. Se uită la femeia care l-a chemat, era o văduvă puțin spus săracă și lângă ea câțiva copii. Îi face un calcul și îi dă cel mai mic preț posibil. Femeia e încântată de preț și îi spune că e cel mai ieftin preț de până acum așa că acceptă.
Instalatorul însă o întreabă:
-Aveți vreun ban să îmi dați în avans?
-Nu. Nu am. Însă până la sfârșitul săptămânii o să fac rost de bani ca să vi-i dau.
Omul se apucă de lucru și nu poate să nu vadă și să audă cum femeia taie oul în felii și le dă la copii, feliile de pâine le taie în bucăți cubuleţe și le împarte. Copiii nu se satură și mai vor mâncare însă femeia le explică că nu mai are nimic …
Cum să îi ia bani femeii? Cum să facă să nu îi ia nici un ban? Dacă îi spune că nu îi ia nimic, o jignește … că doar s-au împăcat la un preț și el schimbă datele problemei?
Termină de reparat țevile, peretele și îi întinde femeii o hârtie rugând-o să semneze că a terminat reparația. Și îi mai spune că o fundație cu care el a vorbit au plătit reparația și munca omului. Femeia, se uită șocată la el și bucuroasă că altcineva a plătit, semnează iar instalatorul pleacă acasă binecuvântat și sigur că femeia asta se va ruga în continuare pentru el.
După mai bine de 20 de ani instalatorul primește o comandă mare să facă instalația unei clădiri imense. Face o listă cu ce ar avea nevoie: țevi, coturi, chestii de instalator și merge să își caute oferte de prețuri. Intră într-un depozit și o roagă pe secretara depozitului să îi facă o ofertă de preț la necesarul lui. Această calculează, îi da o hârtie înapoi și el îi spune că va reveni a două zi pentru că vrea să compare prețurile și să se decidă. Ca să îi facă hârtiile, secretara depozitului îi cere numele și instalatorul i-l dă.
A două zi dimineață, instalatorul este trezit de zgomot. Un camion imens este oprit în fața casei lui și descarcă țevi. Coboară grăbit și îi ia la întrebări pe cei ce descarcă. Aceștia însă au o hârtie cu adresa unde trebuie să ducă marfa. Omul începe să se agite, le spune că nu a comandat nimic. A cerut numai o lista de prețuri. Cei care veniseră cu marfa au spus că ei au primit ordinul de deplasare și lista cu ce trebuie adus la el. Pentru mai multe lămuriri să meargă la depozit.
Instalatorul urcă în mașină și ajunge la depozit. Abia se deschisese și o găsește pe aceeași secretară. Îi explică că nu a plătit marfa. De ce i-a fost trimisă? El nu a plătit nimic. Nu vrea să facă pușcarie pentru o marfă ce o ia și nu o plătește. Femeia se uită la el, îi cere lista, o compară cu a ei și o vede semnată de șef, parafată … Îi spune:
-Știu ce ați spus ieri, știu ce am stabilit însă între timp văd că tot ce ați comandat este plătit, achitat … tot. Însă, nu vreți să urcați la etajul doi să vorbiți cu șeful meu? Poate că el vă va explica ce se întâmplă.
Urcă omul la etajul doi, întreabă de șeful depozitului și începe să își spună povestea. Este oprit însă de șeful depozitului:
–„Domnule, marfa dumneavoastră este plătită de acum mai bine de 20 de ani. Poate că pe mamă ați prostit-o cu fundația care ne-ar fi plătit nouă reparația la țevile din casă. Însă pe noi, copiii flămânzi de lângă ea, nu ați reușit. Avem cel mai mare depozit de materiale din zonă și v-am căutat ani de zile în Pagini Aurii, pe la firme, pe internet însă nu am reușit să dăm de dumneavoastră oricât ne-am străduit. Nu ne-am închipuit că veți veni dumneavoastră la noi să comandați ceva. Nu va faceți griji. Totul e plătit.”
Comunitatea Bisericilor Creştine Baptiste Caraş-Severin 