Comunitatea Bisericilor Creştine Baptiste Caraş-Severin

Doresc să înţelegeţi în profunzime acest eseu exceptional al unui autor anonim…

Ziua s-a terminat, conduci spre casă. Deschizând radioul, dai peste o scurtă ştire sosită dintr-un mic sat din India unde, foarte brusc şi ciudat, câţiva săteni au murit datorită unei forme de gripă nemaiîntâlnită până atunci. Sunt, totuşi, specialişti care afirmă că nu poate fi vorba de gripă, dar sunt trei sau patru morţi şi pentru că e ceva necunoscut au fost trimişi acolo câţiva doctori pentru investigaţii.

Nu te gândeşti prea mult la asta, dar duminică, întorcându-te din oraş, auzi alt reportaj. Doar că acum nu mai sunt implicaţi doar trei săteni, ci 30.000 într-o anumită regiune a dealurilor indiene şi afli că în seara aceea vor fi prezentate detalii la TV. CNN-ul prezintă un scurt anunţ că spre acea parte a lumii se îndreaptă specialişti de la Centrul de Cercetare a Bolilor din Atlanta pentru că ciudata boală nu se aseamănă cu nimic cunoscut.

Luni dimineaţa când te trezeşti, ştirea e în atenţia tuturor, punctul maxim de interes, pentru că nu e doar India, mai e şi Pakistanul, Afganistanul, Iranul şi înainte ca să realizezi, peste tot se vorbeşte despre ceea ce a fost denumita “gripa misterioasă”. Preşedintele a făcut câteva comentarii anunţând că el şi toata lumea se roagă şi speră că totul va fi bine acolo. Toţi se întreabă: ”Cum vom controla epidemia?”
Acesta este momentul în care preşedintele Franţei face anunţul care şochează Europa. Ţara sa îşi închide graniţele. Nici un zbor din India, Pakistan sau oricare dintre ţările unde boala a fost semnalată. Şi de aceea, în acea seară, înainte de a merge la culcare, te uiţi cu interes din nou la CNN.

Înlemneşti de groază când cuvintele unei femei plângând sunt traduse dintr-un program de ştiri francez în engleză: un om moare din cauza “gripei misterioase” undeva în Paris. A venit în Europa! Panica izbucneşte. După cum se spune, dupa ce ai luat boala poţi purta virusul timp de o săptămână fără să ştii. Apoi ai, timp de patru zile, simptome incredibile. Şi apoi… mori.
Anglia îşi închide graniţele, dar e prea târziu: South Hampton, Liverpool, North Hampton… E marţi dimineaţa când preşedintele Statelor Unite face următorul anunţ: ”Pentru protejarea securităţii naţionale, toate zborurile din şi spre Asia şi Europa au fost anulate. Dacă cei dragi vouă sunt peste mari, îmi pare rău. Nu vor putea veni până nu va fi gasit un remediu pentru această boală”. În patru zile, naţiunea a fost cuprinsă de o teamă îngrozitoare. Se vând mici măşti pentru faţă. Oamenii discuta: ”Şi dacă ajunge şi la noi în ţară?”, iar preoţii şi predicatorii spun: “E biciul lui Dumnezeu!”.

E miercuri seara şi eşti la ora de rugăciune la biserică când cineva vine alergând din parcare şi strigă: “Deschideţi un radio, deschideţi un radio!”.  Şi în timp ce întreaga biserică ascultă, micul radio amplificat cu un microfon, anunţul este făcut. Două femei zac într-un spital din Long Island, murind atinse de “gripa misterioasă”. În câteva ore parcă, se întinde in toată ţara.
Se lucrează asiduu, contra cronometru. Nimic nu reuşeşte. California, Oregon, Arizona, Florida, Massachusetts.

Şi apoi, deodata, soseşte vestea. Codul a fost spart. Poate fi gasit un remediu. Un vaccin poate fi produs. Trebuie luat sânge de la cineva care nu a fost infectat. În toată mass-media, în toată ţara, este un singur anunţ. Fiecare este rugat să facă un lucru simplu: ”Mergi la cel mai apropiat spital şi verifică-ţi sângele! Asta e tot ce îţi cerem! Când vei auzi sirenele, du-te repede, fără zgomot şi agitaţie la spital”.

Bineînţeles, când tu şi familia ta ajungeţi acolo vineri seara târziu, e o coada lungă şi sunt multe asistente şi doctori care ies şi înţeapă degete, iau sânge şi pun etichete. Soţia ta şi copiii sunt şi ei acolo şi după ce vă iau sânge, vi se spune: “Aşteptaţi aici în parcare şi când este strigat numele vostru, sunteti liberi să mergeţi acasă”. După un timp, un bărbat tânăr iese din spital alergând şi strigând. Strigă un nume şi flutură o hârtie.

“Ce-a spus?”  Strigă din nou acel nume. Şi fiul tău te trage de haină şi spune ”Tati, eu sunt!”. Înainte ca să-ţi dai seama, ţi-au şi luat băiatul. Îţi spun: “E perfect, sângele lui e curat. Vrem să fim siguri că nu are boala. S-ar părea că are tipul de sânge potrivit”.
Cinci minute mai târziu, doctori şi asistente ies afară, plângând şi îmbrăţisându-se – câţiva chiar râd. E prima dată când vezi pe cineva râzând în ultima săptămână. Un doctor în vârstă vine la tine şi-ţi spune: ”Vă mulţumim, domnule. Sângele fiului dumneavoastră e curat. E pur, neinfestat şi putem face vaccinul”. În timp ce vestea se răspândeşte în parcarea plină, oamenii strigă şi se roagă şi râd şi plâng.

Dar apoi doctorul cu parul alb vă ia deoparte pe tine şi pe soţia ta şi spune: “Putem să discutăm pentru un moment? N-am anticipat că donatorul ar putea fi un minor şi avem nevoie… avem nevoie să semnaţi că sunteţi de acord, să semnaţi că vă daţi consimţământul”. Începi să semnezi şi apoi vezi că locul pentru numărul de litri care vor fi luaţi nu e completat.
– “C-c-c-câţi litri?”  Şi în acest moment zâmbetul bătrânului doctor dispare şi omul îţi spune: 

-”Nu ne-am gândit că ar putea fi un copil mic. N-am fost pregătiţi. Avem nevoie de tot! Dar-dar… Nu înţelegeţi!… E vorba despre întreaga lume! Vă rog, semnaţi! Noi – noi avem nevoie de tot – avem nevoie de tot!” 
– “Dar nu puteţi să-i faceţi o transfuzie?”
– ”Dacă am avea sânge neinfectat am putea… Puteţi semna? Veţi semna?”

În tăcerea paralizantă, o faci. Apoi ei te întreabă: “Aţi vrea să mai staţi un moment cu el înainte să începem?”

Te poţi întoarce? Poţi merge înapoi în acea camera unde el stă pe o masă întrebând: “Mami, tati, ce se întâmplă?” Poţi să-i iei mâinile şi să-i spui: “Fiule, mama şi cu mine te iubim şi nu vom lăsa niciodată să ţi se întâmple nimic care nu trebuie să ţi se întâmple. Înţelegi?”

Şi apoi doctorul acela în vârstă se întoarce şi spune: “Îmi pare rău, tre-trebuie să începem. Pe toată planeta, oamenii mor”. Poţi să pleci? Poţi să păşeşti afară în timp ce el spune: “Tată, mamă, tată, de ce mă părăsiţi?”

Şi apoi, săptămâna următoare, când este o ceremonie care îl onorează pe fiul tău şi câţiva dorm în timpul ei, unii nici măcar nu vin pentru că trebuie să meargă la pescuit sau la iarbă verde şi alţii vin la tine cu un zâmbet prefăcut şi doar se fac că le pasă. Nu-ţi vine să sari în sus şi să spui: “FIUL MEU A MURIT!  NU VĂ PASĂ ??”

Nu aceasta este ceea ce El vrea să spună? ”FIUL MEU A MURIT! NU ŞTIŢI CE MULT ÎMI PASĂ?”

“Tată, când privim cu ochii Tăi, ni se rupe inima. Poate că acum putem începe să înţelegem infinita dragoste pe care ai avut-o pentru noi.”

Am întâlnit câteva paradoxuri foarte ciudate in Evanghelii. Le voi enumera, lăsând cititorul să le aprofundeze.

1. Să te iubească Isus și totuși să pleci de la El pentru totdeauna (tânărul bogat)

2. Să îl aștepți pe Isus și totuși să fii întâmpinat de o ușă închisă (fecioarele neînțelepte)

3. Să te spele Isus pe picioare și totuși să mori necurat (Iuda Iscarioteanul)

4. Să mori împreună cu Isus și totuși să n-ai parte de prima Înviere (tălharul de pe cruce)

Ca și o paralelă amintesc căteva paradoxuri ce ni s-ar putea întâmpla nouă:

1. Să ai carnet de membru in adunare și totuși să nu-ți fie numele scris în Cartea Vieții

2. Să cânți în cor aici și totuși să nu ajungi să cânți în corul ceresc.

3. Să cânți în fanfară aici și totuși să nu auzi sunetul trâmbiței la Răpire.

4. Să fi purtat cele mai moderne costume în fiecare duminică dar să nu ai haina de nuntă.

Nu sunt pesimist. Dar cred cu tărie că dacă nu ne pocăim cu sinceritate, aceasta poate fi o realitate tristă pentru oricare dintre noi.

Am găsit un articol interesant pe care îl redau mai jos:

„După părerea mea, banii daţi de stat bisericilor sunt o povară grea pe alocuri insuportabilă pentru cei care îl slujesc pe Dumnezeu cu condiţia, fireşte, să îşi dea seama de asta. În primul rând, o biserică este un „trup viu” al lui Hristos şi poate exista oriunde, chiar sub cerul liber, nu are nevoie de clădiri pictate, poleite cu aur şi goale. Cel mai evident semn că nu există o biserică este atunci când ea nu este susţinută de membrii ei. Şi atunci se ajunge la stat.

Consiliul Judeţean are în plan să dea, miercuri, de la buget, 300.000 de lei cultelor de toate confesiunile. Nu ştim exact pentru ce. Probabil pentru tot felul de ziduri, pavaje şi marmură neagră  pe care nu le pot cumpăra din contribuţiile enoriaşilor. Se întreabă cineva de ce?

În cartea „Casa favorită a  lui Dumnezeu” de Tommy Tenney, autorul observă că „ceea ce îl impresionează pe Dumnezeu şi ceea ce îi impresionează pe oameni sunt două lucruri diferite”. „Dumnezeu nu a fost niciodată impresionat de clădiri şi, dacă are de ales, preferă pasiunea în locul unui palat”, scrie autorul. Aşa se explică de ce cortul pe care i l-a ridicat David, „un om după inima Sa”, a devenit „casa favorită a lui Dumnezeu” datorită pasiunii oamenilor care se închinau, oameni care purtau în ei „flacăra albastră”.

„Putem zidi clădiri frumoase, să formăm coruri mai numeroase, să scriem muzică mai bună şi să facem predici mai grozave- putem face totul cu o mare excelenţă, dar dacă nu purtăm flacăra albastră atunci Dumnezeu nu este mulţumit. Şi El va avea grijă ca bisericile fără flacără să devină la fel de puţin importante în faţa oamenilor pe cât sunt înaintea Lui. Absenţa flăcării indică lipsa focului care, în cele din urmă, rezultă în clădiri goale şi inimi pustii. Cineva trebuie să spună: Este frig aici – de aceea pleacă toţi. Haideţi să aprindem focul închinării”, scrie Tommy Tenney.

Când bisericile nu mai pot funcţiona susţinute de enoriaşii „e frig”, iar atunci se ajunge la banii statului perceput nu ca o entitate care gospodăreşte resursele tuturor în funcţie de nevoi, aşa cum ar fi firesc, ci ca un grup de persoane în pixul cărora stă puterea de a da sau a nu da. Volens-nolens, bisericile se vor închina în faţa acestor oameni ca să primească mărunţiş pentru ziduri sub pretextul că astfel vom face „să fie cald”. Dacă cineva are impresia că închinatul în faţa politicienilor poate fi plăcut de Dumnezeu, se înşală amarnic.

Nu odată am auzit că în campanii electorale preoţi şi pastori au lăsat la o parte cuvinte de învăţătură în care ar fi putut vorbi deschis despre onestitate, adevăr, curaj şi alte valori creştine ca să le spună enoriaşilor cu cine ar trebui să voteze pentru ca să se încheie lucrările la nu ştiu ce zid şi la te miri ce casă parohială. Oameni cu autoritae morală au renunţat (în caz că au avut vreodată) la misiunea lor pentru a manipula conştiinţele oamenilor simpli în scop pur material.

De prea multe ori am văzut preoţi care au dat oamenii la o parte ca să le facă loc în primul rând la praznice politicienilor care împart bani şi de extrem de multe ori mi s-a făcut silă de momentele în care înalţi ierarhi ai bisericilor au împărţit cruci de toate felurile unor primari sau preşedinţi de te miri ce care nu au făcut altceva decât să dea din banii noştri, ai tuturor, fără să ne întrebe vreodată dacă suntem de acord, pentru ridicarea unor ziduri, ca să nu mai vorbesc de situaţiile în care închinarea preoţilor la cu totul altcineva decât Dumnezeu s-a concretizat în picturi pe pereţii bisericilor. Vă asigur că vom găsi multe biserici în care primarul are o icoană pictată lângă „Înaltul”. Mă întreb dacă ar trebui cumva să ne închinăm în faţa lor.

Nu sunt de acord ca oamenii politici să dea bani bisericilor pentru că îmi doresc din toată inima ca eu, ca şi creştin, să mă aflu zi de zi în situaţia de a-mi dori să susţin acţiuni ale bisericilor şi să nu mai ştiu cum să-mi împart bugetul ca să pot contribui pentru ca să ajut oameni bolnavi, copii care nu au bani să-şi cumpere rechizite, bătrâni.

Nu am auzit de nicio acţiune a vreunei biserici din lista lungă a celor care primesc trei sute de mii de lei în aceste scopuri şi, credeţi-mă, sunt un om informat. Nu văd decât milogeli pentru ziduri, pentru pavaje, garduri, picturi pentru care nu sunt de acord să dau bani nici din buzunar, nici pe ocolişuri plătind taxe şi impozite pentru ca alţii să decidă ce fac cu banii mei.

Stimaţi consilieri judeţeni, dacă e să mă întrebaţi pe mine ce aş vrea să faceţi cu banii pe care eu îi plătesc la buget, să ştiţi că aş vrea să modernizaţi spitalul, să finanţaţi cantina pentru săraci, să plătim burse pentru copii inteligenţi, să facem centre pentru bătrâni. Nu vreau să construim ziduri pe care să le pictăm, nici pavaje, nici garduri. Lăsaţi bisericile să afle singure dacă este frig în ele pentru că numai astfel vor căuta să-şi reaprindă flacăra.”

Cristiana Sabău,

 http://www.timponline.ro

Am așa multe de făcut, că astăzi trebuie neapărat să încep cu trei ceasuri de rugăciune.

„După aceste întâmplări, Cuvântul Domnului i-a vorbit lui Avram, într-o vedenie şi i-a zis: „Avrame nu te teme; eu sunt scutul tău şi răsplata ta cea foarte mare” (Geneza 15:1)

Oamenii au impresia că Isus a fost bătut, scuipat, pironit, omorât şi înviat ca omul să umble tot în înfrângerea dinainte de Isus! Isus a murit pentru a naşte o biserică biruitoare, nu chinuită, apăsată, împovărată, pline de neputinţe şi îngrijorări, fiinţe mai mult decât biruitoare prin El! Tu biruieşti peste adversităţi sau eşti biruit? (c.m)