Comunitatea Bisericilor Creştine Baptiste Caraş-Severin

”cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele, în veac şi în veci de veci„  Daniel 12:3

Știm că stelele se deosebesc în strălucire una de alta.
Când privesc stelele mă gândesc la frați. La cei disprețuiți ai lumii, la întemnițații și batjocoriții pentru Numele lui Cristos.
Mă gândesc la Avraam care le-a privit și el acum 4000 de ani fără să le poată număra.
Mă gândesc la cât de multe sunt, la cât e de numeroasă ”sămânța lui Avraam” care ”sunt cei ce au credință”.
Mă gândesc la cât de puțini cunosc eu, la cât de necunoscuți sunt de lume, la cât de disprețuiți sunt și ocărâți.

Și totuși stelele, date ca să măsoare timpurile, îi simbolizează spiritual pe ei.
Galaxiile fără număr și fără sfârșit sunt date ca să ne arate numărul mare al celor ce au învățat, învață și vor învăța pe alții neprihănirea Lui.
Are fiecare steaua lui.
Ca să nu poată fi numărat.
”Este un popor care locuiește deoparte și nu va fi numărat printre neamuri. Cine poate să numere pulberea lui Iacov…?”
Nu vreau să-i număr, știu că nu sunt scriși pe pământ.

Vreau să mă număr însă printre ei, să luminez sfera de beznă hărăzită mie, s-o biruiesc prin lumină. De aceea învăț, mărturisesc și spun. Nu sunt nici cometă, nici luceafăr, sunt o stea printre alte milioane de stele, steaua fără nume, ca tine care ai avut răbdarea să citești până aici.
Nimeni n-aprinde o lumină ca s-o pună sub obroc. Ca pe mine și pe tine Te-a pus Domnul în sfeșnic pentru a lumina în întuneric și întunericul să nu te biruie.

V.B.

Tânărul pictor examină încă o dată tabloul la care lucrase deja săptămâni la rând. Constată că trebuie să mai finiseze. Tema măreaţă a tabloului său era „Întoarcerea fiului risipitor”.

Acum era aproape gata. Aproape? Da! La drept vorbind, mai era doar o pată relativ mică, ce arăta culoarea pânzei originale. Aproape gata? Nu, de fapt nu! Partea cea mai importantă sau mai bine zis cel mai important lucru lipsea încă: el, fiul risipitor. În rest, totul era gata şi foarte reuşit: minunata casă părintească, cu toate ornamentele ei; pe lângă casă, robi veseli care lucrau la îngrijirea animalelor care zburdau; lanuri de grâu şi flori pe marginea drumului; mai încolo, în planul din spate, munţi împăduriţi, iar deasupra, albastrul luminos al cerului. Şi totuşi dominantă era statura tatălui, pe faţa căruia radia o bunătate de nedescris, dar ale cărei trăsături reflectau o îngrijorare. Cu privirea în zare, scruta văzduhul aşteptând pe cineva. Şi dintr-o dată, îl zări! Acest cineva trebuia să fie redat pe locul cenuşiu, liber. Acolo îşi avea locul fiul risipitor, care încă nu era pictat. La drept vorbind, de ce nu? Ei bine, pictorul nostru căutase de multă vreme un tânăr care i-ar fi putut fi ca model pentru fiul risipitor. Până acum însă nu găsise pe cel potrivit. Pictorul avea o imagine foarte precisă despre el.

Într-o zi, pe când străbătea cartierul de mizerie al Londrei, îşi zări dintr-o dată modelul. Rareori întâlnise o statură omenească mai ruinată: păr răvăşit, barbă neîngrijită, murdar, învelit mai mult în zdrenţe, tânăr şi totuşi încovoiat, rezemându-se de un zid. În obrajii lui fini, viciul şi patimile săpaseră urme de neşters. O faţă de om schimonosită până la imposibilitatea de a mai fi recunoscută!

Aproape că nici nu auzi când pictorul i se adresă. Abia când acesta îi întinse o monedă de argint, în ochii lui stinşi apăru o licărire. Apoi repede căzu la învoială. Înţelese că a doua zi după-amiază la ora trei trebuia să apară aşa cum era la locuinţa pictorului. Adresa o va găsi pe cartea de vizită. O masă bogată şi o plată bună îi erau asigurate. Ca plată anticipată, primi pe loc zece lire, ca să fie sigur.

Ziua trecu repede. În ziua următoare sună punctual la uşa cu adresa. Pictorul deschise în grabă. Pregătise totul. Se bucura că în sfârşit va putea termina tabloul. Dar cine era acesta? Un om străin stătea în faţa uşii lui. Necunoscutul dorea să intre. Pictorul îl opri. Tocmai dorea să-i întoarcă spatele străinului, când acesta scoase ceva din buzunar şi îi puse în faţa ochilor o carte de vizită cu adresa sa, a pictorului. Atunci totul se lămuri. Tânărul, acel chip jalnic pe care îl depistase în cartierul mizeriei, stătea înaintea lui. Însă el fusese la frizer care îl bărbierise, se spălase, se îmbrăcase în haine noi şi, aşa aranjat, avea o figură ordonată. Ce decepţie! Tânărul din cartierul mizeriei ruină totul cu felul lui necugetat. Aşa cum arăta, pictorul nu mai avea nevoie de el, nu îl putea folosi ca model. De aceea, necăjit, îi închise uşa în faţă.

Tabloul a rămas mai departe neterminat. Bucata de pânză cenuşie a rămas mai departe cenuşie. Locul din faţa credinciosului tată a rămas mai departe gol. Şi toate acestea numai pentru că „unul”, care trebuia să vină aşa cum era, nu a venit. Ba el a venit, ce-i drept, însă nu aşa cum s-au înţeles. Aşa cum a venit, nu a putut fi acceptat.

Ştii că şi astăzi mulţi oameni fac exact ca şi el? Poate că tu însuţi te găseşti într-o stare ruinată de nemulţumire. Tânjeşti după o viaţă curată, fericită. Poate că până acum ai încercat să ieşi din situaţia nefericită într-un mod cu totul greşit. În loc să vii la Isus Hristos, Domnul şi Mântuitorul, aşa cum eşti, şi să-I aduci vina ta, amâni mereu în speranţa să te faci mai bun. În loc să descoperi totul ca să fii iertat, mai vrei poate să dai dovadă de ceva calităţi proprii. Ce păcat!

Aşa nu merge! Intrarea la Dumnezeu îţi rămâne închisă, pentru că înţelegerea dintre Dumnezeu şi oameni sună altfel. Fiul lui Dumnezeu a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut. De aceea El cheamă pe toţi cei trudiţi şi împovăraţi să vină la El (Luca 19.10; Matei 11.28). Domnul Isus doreşte să îţi dăruiască salvare, pace şi linişte.

Este aşa de uşor să devii un copil fericit al lui Dumnezeu. Poate că locul gol, cenuşiu de pe pânza tabloului nostru este încă liber tocmai pentru tine.

Umple-l!

„Aşa cum sunt la Tine vin, Putere n-am, Tu-mi fii sprijin,

 Mă spală-n sângele-Ţi divin: O, Mielule, eu vin, eu vin!”

Text: Geneza 47:13-26

În tinerețe am făcut politică. Era un amestec în capul meu, toată  copilăria radioul nostru era blocat pe Europa Liberă, mai ascultam seara Radio Monte Carlo (Popovici), dar în rest mi se părea normal să fii anticomunist.
M-am lăsat de politică prin 1990 vara parcă. Eram student și stăteam în Piața Libertății și strigam în cor cu ”Golanii”: libertate, libertate. Ca o revelație bruscă, m-am oprit și m-am întrebat atunci: cui strig eu? Lui Dumnezeu? Păi în Biblie scrie cum să strigi lui Dumnezeu: acasă cu ușa încuiată. Acasă Dane! Și am plecat.

Și n-am mai făcut politică. Merg la vot, ascult știri, bănuiesc cine-i mai onest dintre doi politicieni, dar nu mă implic activ. Am și scris aici: de ce nu fac politică.

Nu exprim nici opinii politice. Opinia mea e rostită de limba mea, iar eu sunt purtător de Cuvânt al Altuia, ce iese pe gura mea e un mesaj, rostirea mea e o jertfă, cuvântul meu o unealtă(sau o armă) și ascultătorii sau cititorii mei sunt o lucrare (una comună cu alții și cu Domnul), așa cum și eu sunt o lucrare a altora cu a Altuia.

Cât timp făceam politică aveam convingerea că comunismul e o utopie, că e greșit, că nu poate funcționa și că desigur capitalismul e soluția socială bună. Vorbesc ca de o boală vindecată: vai sărman cap prost ce gânduri stricate ai dus în tine atâția ani!
Eram convins că a fi creștin e totuna cu a fi anticomunist și desigur că bine este să gândești capitalist.

Surpriză însă să citim în Biblie că la Dumnezeu nu sunt sisteme bune și sisteme rele, doar împrejurări în care sistemele apar și dispar. Citind Biblia prin credință înțelegem că lumea nu este într-o evoluție, într-un un progres tehnologic care  cică i-ar aduce și progres moral, ci dimpotrivă lumea de la creație se îndepărtează de Dumnezeu cu fiecare generație tot mai mult.

De exemplu, citim despre Iosif că a naționalizat tot Egiptul dar nu citim ca Dumnezeu să-l acuze de comunism. Le-a luat tot: banii, animalele, pământurile și apoi i-a făcut pe toți egiptenii robi la faraon. Desigur dacă citim Vechiul Testament prin ochelarii de la 1 Corinteni 10 că adică acele evenimente sunt pilde pentru învățătura noastră, înțelegem că nu un viitor plin de optimism așteptăm, ci aici pe pământ este o continuare crescândă a stării de necaz, confuzie, corupție și tragedie umană iar noi prin credință așteptăm din ceruri pe Domnul Isus Cristos. El este speranța noastră, nu un viitor comunist sau capitalist.

În carne ne așteaptă pe majoritatea din noi o bătrânețe slăbănogită și o moarte la fel, dar dacă în Duhul construim casa veșnică, dacă strângem în ceruri o bună comoară, atunci înăuntrul bătrâneții noastre va înflori o tinerețe veșnică ce numai basmele o povestesc dar n-o promit: tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte.

Slăvit să fie Domnul!

vesteabuna.wordpress.com