Comunitatea Bisericilor Creştine Baptiste Caraş-Severin

Copilul își privea bunicul scriind o scrisoare. La un moment dat, întrebă:
– Scrii o poveste care ni s-a întâmplat nouă? Sau poate e o poveste despre mine? 
Bunicul se opri din scris, zâmbi și-i spuse nepotului:
– E adevărat, scriu despre tine. Dar mai important decât cuvintele este creionul cu care scriu. Mi-ar plăcea să fii ca el, când vei fi mare. 
Copilul privi creionul intrigat, fiindcă nu văzuse nimic special la acesta.
– Dar e la fel ca toate creioanele pe care le-am văzut în viața mea! 
– Totul depinde de felul cum privești lucrurile. Există cinci calități la creion, pe care dacă reușești să le menții, vei fi totdeauna un om care trăiește în bună pace cu lumea. 
-Prima calitate: poți să faci lucruri mari, dar să nu uiți niciodată că există o Mâna care ne conduce pașii. Pe această mână o numim Dumnezeu și El ne conduce totdeauna conform dorinței Lui. 
-A doua calitate: din când în când trebuie să mă opresc din scris și să folosesc ascuțitoarea. Asta înseamnă un pic de suferință pentru creion, dar până la urmă va fi mai ascuțit. Deci, să știi să suporți unele dureri, pentru ca ele te vor face mai bun. 
-A treia calitate: creionul ne dă voie să folosim guma pentru a șterge ce era greșit. Trebuie să înțelegi că a corecta un lucru nu înseamnă neapărat ceva rău, ceea ce este neapărat de reținut e faptul că ne menținem pe drumul drept. 
-A patra calitate: la creion nu este important lemnul sau forma lui exterioară, ci mina de grafit din interior. Tot așa, îngrijește-te de ce se întâmplă înlăuntrul tău. 
-Și, în sfârșit, a cincea calitate a creionului: lasă totdeauna o urmă. Tot așa, să știi că ceea ce faci în viață va lăsa urme, astfel că trebuie să încerci să fii conștient de fiecare faptă a ta.

Doug s-a împrietenit cu Bob, un agent de asigurări, care nu avea nici un fel de legătură cu cercurile guvernamentale. Bob devenise creştin şi a început să se întâlnească cu Doug pentru a învăţa mai multe despre noua lui credinţă.

Într-o zi, Bob a venit foarte entuziasmat în legătură cu un pasaj din Biblie, unde Isus spune: “Orice veţi cere în Numele Meu, veţi primi.”
– Este adevărat acest pasaj? a întrebat Bob.
Doug i-a explicat: “Ei bine, nu este exact un cec în alb. Trebuie să iei acest pasaj în contextul învăţăturilor despre rugăciune din întreaga Biblie. Dar este adevărat. Isus răspunde rugăciunilor.
– Grozav! a spus Bob. Trebuie să încep să mă rog pentru ceva. Cred că mă voi ruga pentru Africa.
– E o ţintă cam prea generală. De ce nu restrângi ţintă la o singură ţară? a sugerat Doug.
– În regulă. Mă voi ruga pentru Kenya.
– Cunoşti pe cineva în Kenya?
– Nu.
– Ai fost vreodată în Kenya?
– Nu. (Bob voia pur şi simplu să se roage pentru Kenya)
Aşa că Doug i-a făcut o propunere neobişnuită. L-a provocat pe Bob să se roage zilnic, timp de şase luni, pentru Kenya. Dacă nu se va întâmpla nimic extraordinar în acest timp, Doug promitea să-i dea cinci sute de dolari. Dar dacă urma să se întâmple ceva remarcabil, Bob trebuia să-i dea lui Doug cinci sute de dolari. Şi dacă Bob nu se ruga în fiecare zi, cădea toată înţelegerea lor. Era un program de rugăciune neobişnuit, dar Doug era un tip creativ, aşa că te puteai aştepta la aşa ceva din partea lui.

Bob a început să se roage şi multă vreme nu s-a întâmplat nimic. Apoi într-o seară a fost invitat la un dineu în Washington. Toţi cei de la masă au început să spună cu ce se ocupă. O doamnă a spus că ea ajută la administrarea unui orfelinat din Kenya – cel mai mare din ţară.

Bob vedea cinci sute de dolari sărindu-i din buzunar şi începând să zboare în direcţia lui Doug. Dar nu se putea abţine. Bob a înviat. Până atunci nu spusese mare lucru, dar acum punea întrebare după întrebare.
– Este evident că sunteţi foarte interesat de ţara mea, i-a spus acea doamnă lui Bob. Aţi fost în Kenya?
– Nu.
– Cunoaşteţi pe cineva în Kenya?
– Nu.
– Şi cum de sunteţi atât de curios?
– Vedeţi, cineva mă cam plăteşte să mă rog.
L-a întrebat dacă i-ar plăcea să viziteze Kenya şi să vadă orfelinatul. Bob era nerăbdător, ar fi plecat în aceeaşi seară dacă ar fi putut.

Când a ajuns în Kenya, a fost îngrozit de sărăcia de acolo şi de lipsa îngrijirilor medicale de bază. La întoarcerea în Washington, nu şi-a putut scoate Kenya din minte. A început să scrie marilor companii farmaceutice despre nevoile în Kenya. Le-a reamintit că în fiecare an aruncau cantităţi imense de materiale medicinale care nu se vindeau. “Ce-ar fi să le trimiteţi acestui orfelinat din Kenya?”

Unele companii au făcut acest lucru. Orfelinatul a primit materiale medicale în valoare de peste un milion de dolari.

Doamna aceea l-a sunat pe Bob şi i-a spus: “Bob, este extraordinar! Am primit unele din cele mai fenomenale daruri din cauza scrisorilor pe care le-ai scris. Am vrea să vii înapoi şi să dăm o petrecere mare. Ce spui, vii?”

Aşa că Bob s-a întors în Kenya. Când era acolo, preşedintele ţării a venit la sărbătoare, deoarece era cel mai mare orfelinat din ţară. Preşedintele s-a oferit să-i facă lui Bob un tur al capitalei Nairobi. În acest tur au trecut pe lângă o închisoare. Bob a întrebat despre deţinuţi.
– Sunt deţinuţi politici, i-a spus preşedintele.
– Asta nu e o idee prea bună, a spus Bob. Ar trebui să-i eliberați.
Bob a plecat apoi spre casă. După câtva timp, Bob primeşte un telefon de la Departamentul de Stat al Guvernului Statelor Unite ale Americii:
– Domnule Bob?
– Da.
– Aţi fost în Kenya recent?
– Da.
– Aţi făcut vreun comentariu despre deţinuţii politici preşedintelui Kenyei?
– Da.
– Ce aţi spus?
– Am spus că ar trebui să fie eliberaţi.
Oficialul Departamentului de Stat i-a explicat că departamentul lucra de ani de zile la eliberarea acestor deţinuţi, fără nici un rezultat. Toate canalele diplomatice şi manevrele politice au dus într-o fundătură. Dar acum deţinuţii fuseseră eliberaţi şi Departamentul de Stat a aflat că acest lucru se datora lui … Bob. Aşa că Guvernul sună să îi mulţumească.

După încă câteva luni, preşedintele Kenyei l-a sunat pe Bob. Urmă să-şi remanieze guvernul şi să selecteze un nou cabinet. L-a întrebat dacă n-ar vrea să ia un avion până în Kenya şi să se roage timp de trei zile câtă vreme el era implicat în această lucrare importantă.

Aşa că Bob – care nu avea nici un fel de implicare sau conexiune politică – s-a îmbarcat din nou într-un avion şi a zburat înapoi în Kenya, unde s-a rugat şi i-a cerut Domnului înţelepciune.

Din Dacă vrei să umbli pe apă, trebuie să cobori din barcă de John Ortberg

Ești cel mai bun Tată, ești Cel care m-a salvat de la moarte. Ești Cel ce a salvat omenirea prin Jertfirea Fiului Tău. Cel care aduce dimineața soarele pe cer și noaptea, luna. Cel care a dat glas păsărilor. Ești Cel Gingaș care a creat floarea în toată splendoarea ei. Gingașul care a creat și leul. Ești Alfa și Omega. Ești Calea, Adevărul și Viața! Ești Singurul Dumnezeu Adevărat!! Tu, ești Dragoste dar și Dreptate! Tu ești Cuvântul! Tu ești Salvatorul meu! Te iubesc! 

Un om avea în casă doi idoli. Unul era mare și arăta destul de furios. Celălalt era mic și avea un chip vesel. În fiecare zi, dimineața și seara, omul își îndeplinea ritualurile de închinare – aducea ofrande de fructe înaintea idolilor și incanta imnuri, în timp ce fiul său îl urmărea cu mare curiozitate. În cele din urmă, fiul său îl întrebă: „De ce vorbești cu pietrele? Sunt niște obiecte neînsuflețite. Nu pot vorbi, nu se pot mișca și nu pot face nimic, și totuși tu îți petreci zilnic tot acest timp făcând ceea ce faci.”

Tatăl lui se enervă tare și îl mustră: „Să nu îndrăznești să vorbești astfel! Astea nu-s doar pietre! Sunt dumnezeii noștri! Noi ne închinăm lor și ei ne protejează.” Fiul își dădu seama că atinsese o coardă sensibilă și hotărî cu înțelepciune să nu continue discuția.

Dar într-o zi, când tatăl său era plecat, luă o bâtă și făcu praf idolul cel mic. Apoi puse bâta în mâinile idolului cel mare. La lăsarea serii, tatăl său intră în casă și, șocat de ceea ce îi fu dat să-i vadă ochii, începu să urle: „Cine a făcut asta? Ce s-a întâmplat aici?”

Fiul veni repede în cameră, prefăcându-se consternat, și spuse: „O fi fost cel mare! Uite, are o bâtă în mână!”

Această sugestie îl înfurie pe tatăl său, care strigă: „Bineînțeles că n-ar fi putut face asta!”

„De ce nu?” îl întrebă băiatul.

„Pentru că e din piatră, de-aia! Nu se poate mișca! N-are viață în el!”

Fiul încetă să se mai prefacă și zise: „Asta am încercat și eu să-ți spun, nu-i așa?”