Comunitatea Bisericilor Creştine Baptiste Caraş-Severin

 Eram pentru prima oară într-o călătorie cu autoturismul în Olanda. Eram bucuroşi să privim casele cochete cu grădinile îngrijite, canalurile, digurile şi morile de vânt, toate aşezate atât de perfect, strălucitor de curate şi în culori vii, de parcă priveai într-o carte cu ilustraţii. Dintr-o dată am văzut pe asfaltul de pe autostradă scris cu litere mari, albe o indicaţie pentru şoferi: „presortare”.

Am izbucnit în râs, căci cuvântul acesta ni s-a părut atât de neobişnuit. Totuşi imediat ne-am dat seama ce voia să spună acest cuvânt olandez „presortare”. Însemna: „Atenţie, urmează o intersecţie importantă! Încadraţi-vă!”

Chiar şi la noi în ţară, înaintea intersecţiilor principale putem citi acest indicator: „Încadraţi-vă!„, iar pe partea carosabilă sunt indicate direcţiile prin săgeţi mari, albe. Vai de şoferul care întârzie să se înscrie la timp pe banda de circulaţie dorită! El va fi condus de puhoiul de autovehicule într-o direcţie cu totul falsă.

„Încadrează-te!” îţi spune şi Cuvântul lui Dumnezeu. Te apropii de marea răscruce. Timpul de har se apropie de sfârşit. Încotro vrei să te îndrepţi? Vrei să apuci la dreapta sau la stânga? Dacă nu te încadrezi din timp, atunci nu mai ai posibilitatea să-ţi schimbi direcţia. Şi ia seama, încadrarea trebuie făcută la timp! Anii tinereţii tale sunt cei mai potriviţi. Mai târziu îţi va fi mult mai greu să părăseşti şoseaua cu direcţia falsă.

Această mare intersecţie va sosi. Cât de curând, nici tu nu poţi şti. De aceea e important să te „încadrezi” din timp. Orice amânare este periculoasă. Cuvântul Domnului spune clar: „Vremea este aproape!” (Apocalipsa 1.3). Astăzi mai răsună încă strigătul: „Încadraţi-vă!” Astăzi încă mai este timp pentru pocăinţă şi întoarcere. Invitaţia Domnului Isus este valabilă şi astăzi: „...pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară” (Ioan 6.37).

Nu banii sunt un lucru rău ci atitudinea pe care o ai cu privire la ei

Regele Prusiei, Frederic al II-lea (1712-1786), a fost numit încă din timpul vieţii Frederic cel Mare, căci a fost într-adevăr un mare bărbat de stat. A fost foarte iubit de popor, care a preţuit mai ales simţul lui de dreptate. În anii de mai târziu a fost numit simplu, cu adânc respect: „bătrânul Fritz”. De multe ori se amesteca printre oamenii din popor, ca să le poată cunoaşte grijile şi problemele. Pe de altă parte, nimănui nu trebuia să-i fie frică să-şi spună doleanţele înaintea marelui rege.

Într-o zi, bătrânul Fritz a vizitat o închisoare. Acolo a stat de vorbă cu deţinuţii şi s-a interesat mai ales de faptele lor şi de părerea lor faţă de hotărârea judecătorească. Marele rege, care în simpla lui haină albastră a stat de vorbă cu fiecare ocnaş în parte, a trebuit să constate, spre marea lui mirare, că toţi cei întemniţaţi erau nevinovaţi. Unii spuneau că au fost calomniaţi. Alţii, că au fost victima unei erori, alţii se prezentau a fi victime ale unor judecători nedrepţi. Regele, răbdător, i-a ascultat pe toţi. La urmă a ajuns la un om, care părea foarte descurajat. La întrebarea de ce este aşa de îngrijorat, acel bărbat a răspuns:

–„Maiestate, eu sunt un ticălos! Mai întâi am început să chiulesc de la şcoală. Mai târziu m-am eschivat mereu de la muncă. Aceasta i-a întristat mult pe bunii mei părinţi. Dar eu eram un libertin. Prin lenevia mea, am intrat în datorii, după care am atentat la lucrurile altuia. Viaţa mea este ratată. Ah, de-aş mai putea îndrepta odată totul!”

Regele prusac a spus despre acest păcătos plin de căinţă:

–„El este singurul nemernic între toţi oamenii aceştia cumsecade. Să plece imediat, pentru ca ceilalţi să nu fie stricaţi sub influenţa lui!” De la acesta, regele se mai aştepta la ceva destoinic şi la un început de viaţă nouă. Despre ceilalţi, bătrânul Fritz a spus:

–„Flăcăii aceştia pot să stea mai departe la răcoare. Ei n-au nici ruşine, nici sentiment de vinovăţie, mint şi sunt convinşi de propria lor dreptate.”

Cât de mulţi tineri şi bătrâni se supraestimează pentru a apărea în faţa altora drepţi şi cinstiţi. În ochii oamenilor poate că şi sunt. În faţa lui Dumnezeu însă, nu există nici un singur om fără vină. Nu trebuie să fi stat la închisoare sau să fi omorât pe cineva. A fi convins de propria dreptate este un suficient păcat pentru a nu putea intra în cer. Calea largă, care duce la pierzare, are şi ea un „trotuar”. Acesta nu duce prin murdărie adâncă, însă conduce spre pierzare veşnică. Şi cât de mulţi merg într-acolo, fără griji şi siguri de sine! Concepţia lor de viaţă este exact după placul lor şi ei se află într-o societate numeroasă şi foarte bună. Dar astfel de oameni nu mai pot fi ajutaţi, numai dacă li s-ar deschide ochii la timp să vadă. Isus Hristos a spus: „Căci n-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi” (Matei 9.13). Iar în altă parte a zis: „Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi” (Luca 5.31).

Dacă eşti cinstit, atunci trebuie să recunoşti că şi în viaţa ta nu sunt toate în ordine. Nu te ascunde după pretexte şi nu te înveşmânta în mantaua făţărniciei! Nu îţi ascunde neliniştea şi greşeala! Mărturiseşte-I celui mai mare rege vina ta! Prin aceasta faci primul pas, pentru ca El să te poată ajuta.

Un soldat american, înainte de a pleca pe front, s-a dus la bibliotecă și a cerut o carte. Era o carte de poezii. A citit cartea care a avut un impact foarte mare asupra sa. Dar ce l-a impresionat mai mult decât cartea erau comentariile pe care cineva le scrisese pe marginile paginilor. Cartea fusese donată bibliotecii de către persoana care scrisese comentariile. Așa că numele și adresa ei erau scrise pe carte. Plecat pe front a decis să-i scrie acestei doamne. I-a spus cât de mult l-a impresionat cartea și ce impact au avut comentariile pe care ea le scrisese pe marginile cărții. Și ea i-a scris înapoi. Așa au început să corespondeze și cu cât își scriau, relația lor devenea din ce în ce mai puternică.
Într-una din scrisori, el i-a scris și a rugat-o să-i trimită o fotografie. Ea i-a spus că dacă se simte apropiat de ea și dacă dragostea lui este adevărată, nu va conta cum arată. Așa că nu i-a trimis nicio fotografie.
Când s-a terminat războiul și el s-a întors în SUA și-au dat întâlnire în New York, în Grand Central Station. Ca să se recunoască, ea l-a rugat să țină cartea în mână, iar ea va avea un trandafir.
Așa că în acea zi, într-un loc imens, un soldat venit de pe front, cu o carte în mână caută o femeie cu un trandafir în mână. Vă dați seama ce așteptări avea? Era pe punctul de a-și găsi sufletul pereche, femeia pe care o iubea dar pe care nu o văzuse niciodată.
Așteptând, a văzut o fată superbă îmbrăcată într-o rochie verde, care-l privea atent. Ea s-a îndreptat către el și era minunată. Era dincolo de orice imaginație. Iar el s-a uitat și a văzut că ea nu avea niciun trandafir. Lângă el s-a oprit o doamnă în vârstă. Avea un trandafir în mână.
Vă puteți imagina? Tânăra superbă și doamna care nu arăta foarte bine, dar cu un trandafir în mână. Și nu era frumoasă, chiar destul de urâtă și îmbătrânită. Voi ce ați fi ales? Persoanei cu trandafirul îi știa sufletul de care se îndrăgostise. Așa că s-a îndreptat spre doamna urâtă cu trandafirul în timp ce tânăra frumoasă s-a oprit la câțiva pași de el, l-a privit și l-a întrebat:
– Vii cu mine soldat?
Iar inima lui era sfâșiată. Decizii. Alegeri. S-a gândit un minut. În timp ce tânăra se îndepărta de el, lucrurile corecte l-au determinat să aleagă: și-a continuat drumul către persoana în vârstă care ținea trandafirul în mână, s-a apropiat de ea și i-a zis:
– Buna ziua, și a invitat-o la cină.
Iar aceasta i-a spus:
– Fiule, nu știu ce se întâmplă aici, dar tânăra îmbrăcată în verde care tocmai a trecut pe lângă tine, m-a rugat să țin în mână acest trandafir și mi-a spus că dacă vei veni la mine să-ți spun că te așteaptă la restaurant.

O poveste frumoasă / Edwin Markham