Comunitatea Bisericilor Creştine Baptiste Caraş-Severin

Niccolo Paganini (1782-1840) a fost un cunoscut compozitor și violonist italian. El a fost dintre cei mai de seamă inovatori ai tehnicii violonistice. Se spune că în una din seri, asistența aștepta cu nerăbdare începerea unei reprezentații a lui Paganini. Sunetele viorii lui Paganini parcă zburau. Deodată se auzi ceva straniu: una din corzile viorii maestrului se rupse. Dirijorul, orchestra și publicul înlemniră, dar nu și Paganini. Uitându-se la partitură, continuă să scoată sunete frumoase dintr-o vioară cu o coardă ruptă. Dirijorul și orchestra reluară partitura muzicală. Înainte ca publicul să se însenineze, un alt sunet atrase atenția spectatorilor. Se rupse o altă coardă a viorii. Dirijorul se opri din nou. Orchestra la fel, dar nu și Paganini. Ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, el continuă concertul. Dirijorul și orchestra impresionați începură să cânte. Dar nefericirea se repetă din nou. Dirijorul se opri, la fel și orchestra, iar spectatorii înmărmuriră. Însă Paganini continuă. Scoase toate sunetele cu o singură coardă. Dirijorul se încurajă, și tot așa și orchestra, iar publicul trecu de la liniște la aplauze. Paganini a atins gloria! El este simbolul profesionistului, care continuă să meargă înainte prin greutăți.

Viața este un mozaic de experiențe și transformări. Viața noastră se aseamănă adeseori cu vioara lui Paganini căreia i s-au rupt corzile. Prietenii ne părăsesc; câteodată dușmani ne sunt cei din casă, avem parte de nedreptăți și peste tot sunt „corzi rupte“. Ce facem? Să cădem descurajați la pământ? Nu, niciodată! Să mergem la Mântuitorul așa cum suntem și El poate creea din coarda vieții noastre o simfonie a împlinirii noastre, demonstrând  puterea lui Dumnezeu de a transforma eșecul și nedreptatea în caractere nobile de fii de Dumnezeu.

Şi Ilie dorea să moară. 1 împăraţi 19:4

Este un lucru remarcabil că Ilie – omul pentru care Dumnezeu pregătise o soartă infinit mai bună, care nu avea să moară niciodată, fiindcă urma să fie luat la cer într-un car de foc ca să nu vadă moartea – se ruga acum: „o, Doamne, ia-mi sufletul, cad nu sunt mai bun decât părinţii mei” (1 împăraţi 19:4). Avem aici o dovadă memorabilă a faptului că Dumnezeu nu răspunde întotdeauna rugăciunilor cu aceeaşi monedă, deşi o face întotdeauna în consecinţă. El i-a dat lui Ilie ceva mai bun decât ceruse, şi din asta se vede că Dumnezeu a auzit într-adevăr rugăciunea lui Ilie. Este ciudat că neînfricatul Ilie se sperie atât de tare de ameninţarea Izabelei încât vrea să moară, şi este o binecuvântare că Tatăl ceresc nu îi răspunde pe măsură. Există o limită în doctrina rugăciunii prin credinţă. Nu trebuie să credem că Dumnezeu ne va da tot ce ne trece nouă prin cap să cerem. Ştim că uneori cerem şi nu primim, fiindcă „cerem rău” (Iacov 4:3). Dacă cerem ceea ce nu este făgăduit, dacă contrazicem spiritul pe care vrea Domnul să-1 cultivăm, dacă cerem ceva contrar voinţei Sale sau ne îndoim de providenţa Sa, dacă cerem pentru a ne mulţumi egoismul şi fără să ne gândim la slava Lui, nu trebuie să ne aşteptăm să primim ceea ce cerem. Totuşi, când cerem prin credinţă, fară îndoieli, şi nu primim exact lucrul pe care l-am cerut, vom primi un echivalent, şi mai mult decât un echivalent Aşa cum remarca cineva „dacă Domnul nu-ţi dă argint, îţi va da aur; şi dacă nu-ţi da aur, îţi va da diamante„. Dacă nu-ţi dă exact lucrul pe care l-ai cerut, îţi va da ceva echivalent, şi te vei bucura mai mult de acesta. Roagă-te mult, deci şi fă din aceasta, un timp de mijlocire continuă. Dar ai grijă pentru ce te rogi.