Comunitatea Bisericilor Creştine Baptiste Caraş-Severin

O femeie către vecina sa:

-”Ce lapte bun mi-ați dat! Ați schimbatat cumva vaca?”.

-”Nu vecină, m-am schimbat eu!”

De meditat:
De ce alte biserici cresc? De ce în alte localități se pocăiesc oameni? De ce sunt biserici mari, pline? Pentru că au pastori mai școliți? Pentru că au tineri care cântă, bătrâni care se roagă? Pentru că ştiu să aplice diferite metode moderne? Sau pentru că au rămas tradiționali? 

O femeie îmbrăcată într-o rochie de bumbac, şi soţul ei, îmbrăcat într-un costum modest, au coborât din tren în Boston, şi ajungând la Universitatea Harvard, s-au adresat fără să fi avut o programare prealabilă, secretarei preşedintelui instituţiei:

– Dorim să-l vedem pe domnul preşedinte, a spus bărbatul, încet.

Secretara a ghicit imediat că aceştia veneau de la ţară şi că erau fermieri, care nu puteau avea nimic de a face cu Harvard.

– Este ocupat, a răspuns greţos, încercând să scape de musafirii nedoriţi.
– Aşteaptăm, a replicat şi femeia.

Apoi, ore întregi, secretara i-a ignorat, în speranţa că cei doi nepoftiţi se vor descuraja şi vor pleca acasă. Deoarece continuau să aştepte, frustrarea acesteia creştea cu fiecare secundă. În cele din urmă a decis să-l deranjeze pe preşedinte, deşi era o corvoadă pe care ea mereu o evita.

– Dacă veţi vorbi cu ei câteva minute, probabil vor pleca, a rugat secretara pe preşedintele Universităţii. Acesta făcu o strâmbătură de dezgust, şi acceptă. Cu fruntea încruntată, dar cu aere de pioşenie, se îndreptă cu pas majestuos spre perechea ce era în stand by.

Femeia îi spuse: – Am avut un fiu care învățat la Harvard timp de un an. El a iubit Harvard-ul. A fost fericit aici. Dar acum un an, a murit într-un accident. Soţul meu şi cu mine am vrea să construim ceva, undeva în campus, care să fie în memoria fiului nostru. 

Preşedintele nu a părut interesat. – Doamnă – a spus acesta – nu putem ridica o statuie pentru fiecare persoană care a învățat la Harvard şi apoi a murit. Dacă am face-o, acest loc ar părea un cimitir.
– Oh, nu, replică repede femeia – nu dorim să se ridice o statuie. Ne-am gandit că am fi bucuroși să donăm o clădire universității Harvard.

Preşedintele a întors uimit privirea. Aruncă o privire la rochia și la costumul simplu cu care cei doi erau îmbrăcați și exclamă apoi: – „O clădire?”. Aveți cumva idee cât costă o clădire? Am investit peste şapte milioane şi jumătate de dolari în clădirile de aici de la Harvard! 

Pentru o clipă femeia a tăcut. Preşedintele s-a gândit că poate acum se va putea debarasa de ei.Femeia se întoarse către soțul său şi îi spuse încet: – Atât de puţin costă o universitate? De ce să nu construim, una nouă, a noastră ?

Soţul său acceptă. Faţa preşedintelui se întunecă de confuzie şi uimire.

Văzându-se refuzaţi, domnul Leland Stanford şi soţia sa s-au ridicat şi au plecat. Au călătorit până în Palo Alto, în California, unde au pus bazele universităţii care le poartă numele: “Stanford”, în memoria unui fiu de care Harvard nu a mai fost interesat. Universitatea „Leland Stanford Junior” a fost inaugurată în 1891, în Palo Alto. S-a numit „Junior”, deoarece onora memoria fiului bogatului latifundiar.

Astăzi Universitatea Stanford este cea mai bine cotată din lume. Spre locul întâi, unde s-a urcat, priveşte de jos şi… Harvard.

Ca şi preşedintele Hardvard-ului, adeseori privim de sus fraţii, oamenii. Îi vedem aşa de simpli şi mărunţi. Neînsemnaţi. Cu atitudini de Iair, am vrea ca toţi să se dea la o parte. Durerile lor nu contează. Poverile nici atât. Nu învăţăm de la Pilat, nici de la Ierusalim.

Acel ce e mult mai bogat decât domnul Stanford, într-o zi a ridicat Biserica. Instituţie care, de două mii de ani n-a pierdut locul unu. Cu toate că ştim asta, paradoxal ne place mai mult harvardul lumii.