„Un adevărat credincios este o ciudăţenie. El are o dragoste supremă pentru Cineva pe care niciodată nu l-a vazut; îi vorbeşte cu familiaritate, zi de zi, Unuia pe care nu-l poate vedea; el se aşteaptă să meargă în ceruri pe baza meritelor Altcuiva; se goleşte singur de sine pentru a fi umplut de Altcineva; recunoaşte că a greşit pentru a putea fi socotit drept; se coboară pentru a fi ridicat; este cel mai puternic atunci când este cel mai slab; este cel mai bogat când este cel mai sărac, cel mai fericit când îi merge cel mai rău. El moare pentru a putea trăi; el pierde pentru a putea câştiga; dăruieşte la alţii, pentru a păstra pentru el. El vede nevăzutul; el aude neauzitul şi cunoaşte necunoscutul!” (A. W. Tozer)
Ţie ţi se potriveşte o astfel de descriere? Eşti un adevărat credincios?
“Bunica nu avea cultură,
Nu studiase-așa, ca noi..
Se "cultivase"-'n bătătură
Și la prășit de păpușoi.
Nu, nu era analfabetă,
Dar nici școlită nu era.
Din Biblia îngălbenită
De multe ori ea ne citea..
Mi-o amintesc în nopți de vară,
Cum se ruga lui Dumnezeu
Privind spre stele, în grădină,
Și neștiind că sunt și eu..
Ea nu luase masterate,
Nici doctorate n-a luat,
Însă credea cu fermitate
În Cel ce lumea a creat!
Cum să-i fi spus bunicii mele,
Ce se ruga spre cer mereu,
Că bolta cea cu mii de stele
Nu-i opera lui Dumnezeu?!
Să fi-'ndrăznit să-i zici bunicii,
În noaptea cu parfum de fân,
Că greierii și licuricii
Nu-L au pe Dumnezeu Stăpân?!
Nici n-ai fi terminat ideea,
Știu foarte bine ce îți spun:
Bunica mea, din clipa-aceea
Te-ar fi privit ca pe-un nebun!
Căci, după mintea ei vioaie,
Nimic nu-i fără autor:
Nici clăi de fân, nici mușuroaie,
Nici simpla urmă de tractor!
Să îi fi spus bunicii mele
Că soarele ascuns în nor,
Sau câmpul cel cu floricele,
Există fără Creator?!
Așa erau bătrânii noștri,
Crezând în Domnul Dumnezeu;
Strămoșii au crezut, bunicii,
Și mama mea credea, și eu..
Dar intelectualii lumii,
Cu diplome la școli de soi,
Mai caută și-acum dovada
Că ei se trag din maimuțoi!
Ei scurmă harnici prin țărână
Și caută bucăți de os
Prin care vor să demonstreze
Că.. nu suntem ai lui Hristos!
Aceasta este marea luptă,
Vrăjmașul vrea prin rațiuni
Să ne lipsească de credința
Ce-o moștenim de la străbuni..
Să nu-i lăsați să vă golească
De harul ce-l aveți în voi;
Rugați-vă să se-'nmulțească,
Iar Duhul va veni șuvoi,
Căci Tatăl nostru ne iubește
Și nu ne lasă lui Satan.
Cu harul Său ne ocrotește,
Vrăjmașii se trudesc în van!
Pe cei ce pierd credința dreaptă
Și-'ncep să-și râdă de strămoși,
O grea robie îi așteaptă,
Căci demonii nu sunt miloși!
Urcați, urcați în Arca Sfântă,
În casa Domnului Hristos!
Biserica pe val plutește,
În timp ce lumea merge-'n jos!”
Până când rămân părinţii credincioşi, cu suflet tare, e-o nădejde şi de fiii cei căzuţi în neascultare; dar când şi părinţii caută căile deşertăciunii, învoind nelegiuirea, – nu-i nădejde de nici unii.
Preţuiţi pe credincioşii ce vi-s fraţi, părinţi şi soţi, cât i-aveţi, mai e-o nădejde, când nu-s ei, e vai de toţi.
Până soţul bun rămâne credincios şi-n suferinţă, e-o nădejde şi de soţul cel căzut în necredinţă; dar când soţul bun slăbeşte, întinându-se-mpreună, pentru amândoi se pierde orişice nădejde bună.
Până când mai este unul credincios într-o cetate, e-o nădejde că pedeapsa de la toţi se va abate; dar când nu mai este nimeni mâinile spre Cer să-şi ţină, cine-i mai opreşte focul şi blestemul să nu-i vină?
