Comunitatea Bisericilor Creştine Baptiste Caraş-Severin

Abram and Lot Separate Genesis 13:8-10

Pentru Avraam, Sodoma însemna Lot. Nu știm dacă Avraam a vizitat Sodoma sau nu. Indiferent cum era cetatea aceea de coruptă, pentru patriarh, Sodoma era legată de Lot, nepotul său care locuia acolo. Când averile i-au despărțit și Lot a ales Sodoma, Avraam a rămas cu Dumnezeu, cutreerând dealurile Canaanului pe care-l vor moșteni urmașii lui. Departe, în vale era Sodoma. Și Sodoma însemna Lot.

Dar a venit vestea îngrozitoare. Dumnezeu va șterge de pe fața pământului cetățile câmpiei dedate desfâului sodomiei. Pentru Avraam, vestea însemna distrugerea lui Lot.

Avraam, prietenul lui Dumnezeu, a pornit una dintre cele mai îndrăznețe negocieri cu divinitatea. Dumnezeu nu putea pedepsi pe cel bun împreună cu cei răi. Deși nu este transparent în cuvinte, Avraam se gândea la Lot. Iehova știe și participă la negocieri. Dacă vor fi 50 de oameni buni  nu va arde cu foc și pucioasă cetățile câmpiei, care erau ca grădina lui Dumnezeu. Nici dacă ar lipsi cinci din cei cincizeci.  Avraam insistă și coboară ștacheta la 40. Iehova acceptă propunerea. Patruzeci de oameni buni vor salva cetățile. „Poate că se vor găsi în ea doar treizeci de oameni buni…” Dumnezeu promite că din pricina celor 30 nu va arde cetățile. Dar dacă sunt 20? Dar dacă vor fi doar 10? Dumnezeu promite că cetățile vor fi salvate din pricina celor zece oameni buni.

De ce s-a oprit oare Avraam la zece? De ce n-a mai redus cifrele? Nu mai credea oare în harul divin? Se temea că răbdarea lui Dumnezeu fusese prea încercată de negocierile sale?

De obicei ne oprește din negocierile cu Dumnezeu calculul nostru. Cifrele rațiunii noastre sună cam așa: „Sodoma înseamnă Lot și familia lui. Cu siguranță sunt oameni buni, temători de Dumnezeu. Cele patru fete ale lor (două erau fecioare în casă când au venit îngerii, iar celelalte erau căsătorite și Lot avea gineri – ca să fie gineri și nu ginere, e nevoie de minim doi), în mod sigur au fost căsătorite de Lot cu oameni buni. Deci Lot și soția lui, cele patru fete și patru gineri… fac 10. Or fi având și copii, dar ca să fim siguri, ne putem opri la 10.”

N-au fost zece. Cel puțin două din fetele lui n-au vrut să iasă din Sodoma. Li s-a părut lor și bărbaților că e glumă, așa cum glumă pare vestea că sfârșitul e aproape. Îngerii Domnului i-au scos cu forța din cetate. Domnul îl salva pe Lot la care se gândise Avraam.

La ce cifre se opresc mijlocirile noastre pentru cei dragi? Contând pe cele cunoscute de noi și pe aritmetica noastră sentimentală, s-ar putea să greșim ca părintele tuturor credincioșilor. Calculul nostru adună prea multe necunoscute, merite iluzorii și bunătate aparentă. Numai Dumnezeu știe realitatea. Trebuie să încetăm calcului rațiunii și să îmbrățișăm prin credință, harul  lui Dumnezeu.

Ca să nu moară cel bun împreună cu cel rău, oferta lui Dumnezeu este copleșitoare. Fiul Lui, singurul bun, singurul neîntinat de păcat a murit pentru toți cei răi din această lume.

P.L.

„Fiule, orice lucru care îți slăbește judecata, îți diminuează sensibilitatea conștiinței, îți întunecă sentimentul prezenței lui Dumnezeu sau îți ia plăcerea pentru lucrurile spirituale; pe scurt, dacă ceva sporește autoritatea și puterea firii asupra Duhului, atunci pentru tine acel lucru devine păcat, oricât ar fi de bun în sine însuși.”

O definiție profundă a păcatului, demnă de mintea celui mai ilustru teolog, a dat-o Susanna Wesley. Mamă a nouăsprezece copii, Susanna a definit păcatul pentru fiul ei John, definiție care l-a însoțit toate zilel vieții lui de predicator și fondator al metodismului.

Seneca (Epistolae ad Lucilium) vede moartea ca o naștere. „Așa cum pântecul mamei ne ține nouă luni, pregătindu-ne, nu pentru acest pântec ci pentru viață, la fel și noi ne pregătim pentru adevărata viață… De aceea așteaptă fără teamă ceasul acela – ultimul ceas al trupului, dar nu și al sufletului. Ziua aceea, de care ți-e frică ca de un sfârșit al tuturor lucrurilor, nu este altceva decât ziua ta de naștere în eternitate.”

Ca să avem viață veșnică și să nu mergem la judecată, trebuie să ascultăm Cuvintele Domnului și să credem în Dumnezeu Tatăl care L-a trimis pe Isus în lumea noastră. Condiția vieții veșnice nu este credința în viața de dincolo, ci credința în dătătorul acestei vieți, nu în eternitate ci în Mântuitorul nostru Isus Christos și în Cel ce L-a trimis. Eternitatea este Isus Christos.

Un turist american l-a vizitat pe faimosul rabin de origine poloneză, Hofetz Chaim. A fost foarte mirat de simpla încăpare în care trăia rabinul, o odaie destul de mică, plină de cărți, o mică masă și o laviță de lemn care-i slujea de scaun și pat. L-a întrebat pe rabin:

-„Unde vă este mobila?”
-„Dar unde este mobila dumneatale?” a întrebat la rândul lui rabinul.
-„Păi, eu sunt doar turist. Sunt doar un trecător pe aici…”
-„Și eu, la fel!” a răspuns zâmbind rabinul.
Suntem cu toții trecători prin viață. Călători spre viața cealaltă. Spre veșnicie.

Ca să avem viață veșnică și să nu mergem la judecată, trebuie să ascultăm Cuvintele Domnului și să credem în Dumnezeu Tatăl care L-a trimis pe Isus în lumea noastră. Condiția vieții veșnice nu este credința în viața de dincolo, ci credința în dătătorul acestei vieți, nu în eternitate ci în Mântuitorul nostru Isus Christos și în Cel ce L-a trimis. Eternitatea este Isus Christos.

„Orice inimă trufașă este o scârbă înaintea Domnului; hotărât, ea nu va rămânea nepedepsită” (Proverbele 16:5).

„Mândria este singura boală cere-i face pe toți oamenii să sufere în afară de cel care o are” spunea Bud Robinson.

Când a murit regele francez Ludovic al 14-lea, în anul 1717, a fost depus într-un sicriu aurit. S-a numit pe sine „regele soare” și curtea sa era cea mai strălucitoare și glorioasă din întreaga Europă. Pentru a dramatiza măreția acestui rege a dat ordine, încă din timpul vieții sale, ca la înmormântare în catedrală, toate luminile să fie reduse doar o lumânare specială să ardă deasupra sicriului său.

Mii de oameni așteptau într-o tăcere de mormânt predica episcopului Massilon. Când acesta a început să predice s-a aplecat spre lumânarea care ardea deasupra sicriului, a stins-o și a spus: „Numai Dumnezeu este măreț!”

Mândria umană este nu numai act de sfidare divină, dar cel mai urât dintre toate păcatele umane. Mândria este asumarea meritelor existenței noastre printr-un act de respingere a Creatorului. Omul trufaș, prin comparație, se crede superior altora, superioritate pe care a dobândit-o singur, pentru care toate laudele și laurii i se cuvin.

Poate că oroarea lui Dumnezeu față de trufia umană vine și din faptul că primul păcat din univers care l-a născut pe Satan și iadul, a fost mândria. Omul trufaș pășește pe urmele lui Lucifer.

Omul lui Dumnezeu, conștient de această oroare divină, se ruga să fie scutit de păcatul mândriei ca să nu se facă vinovat apoi de păcate mari. Într-un fel recunoștea că mândria este sursa pentru alte păcate mari.

Hotărât lucru. Decis de la întemeierea lumii. Păcatul mândriei nu va rămânea nepedepsit. Inima trufașă nu va scăpa de disciplina Domnului.

C. S. Lewis a spus: „Citind istoria vei descoperi că acei creștini care au făcut cele mai multe lucruri în lumea aceasta s-au gândit cel mai mult la lumea cealaltă”.

Ca să avem viață veșnică și să nu mergem la judecată, trebuie să ascultăm Cuvintele Domnului și să credem în Dumnezeu Tatăl care L-a trimis pe Isus în lumea noastră. Condiția vieții veșnice nu este credința în viața de dincolo, ci credința în dătătorul acestei vieți, nu în eternitate ci în Mântuitorul nostru Isus Christos și în Cel ce L-a trimis. Eternitatea este Isus Christos.