În biserica noastră, noi Îl iubim pe Dumnezeu, nu facem excepții în această privință.
În biserica noastră credem în dragostea lui Dumnezeu radicală, necondiționată și de neclintit față de noi.
În biserica noastră, noi credem că Isus este Dumnezeu, în același timp afirmăm că s-ar putea ca tu să nu crezi că Isus este Dumnezeu, și noi nu-ți cerem să-ți schimbi sistemul credinței tale înainte ca să participi în biserica noastră, ci în mod simplu te invităm să vii cu noi într-o călătorie spre Isus.
Pentru multă vreme biserica a avut ca principală prioritate ideea de Isus ca bilet de scăpare de iad. În biserica noastră avem ca primă prioritate invitația de a veni la Isus pentru a trăi o viață din belșug.
În biserica noastră credem că orice om are un vis profund adânc sădit în inima lui și că Dumnezeu a pus visul acela acolo, nu pentru slava noastră ci pentru gloria Sa.
În biserica noastră nu suntem interesați cum ai fost, ci încotro mergi.
În biserica noastră credem că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, că este real, este viu și este activ.
În biserica noastră noi credem că oamenii care nu merg la nicio biserică nu sunt dușmanii noștri, ei sunt oameni reali care au nevoie de o dragoste desăvârșită pe care numai Dumnezeu le-o poate da. Noi credem că Dumnezeu poate da dragostea Sa tututor oamenilor prin noi.
În biserica noastră nu vom expune niciodată atitudinea: „eu sunt mai sfânt decât tine”, pentru că suntem cu toții oameni zdrobiți și păcătoși, pe care El ne pune înapoi la un loc.
Și în final, și ceea ce este cel mai important, în biserica noastră credem că Isus a trăit cu adevărat, a murit cu adevărat pe cruce, și că a înviat cu adevărat a treia zi din morți. Nu putem și nu vom îndulci sau dilua niciodată acest mesaj. Niciodată.
Marius Bodnariu şi soţia sa, Ruth, au primit, vineri, vestea că cei cinci copii ai lor, luaţi, în noiembrie 2015, de către autorităţile norvegiene, le vor fi înapoiaţi. Cei doi soţi erau acuzaţi că şi-au agresat fizic copiii. Anunţul de astăzi a fot făcut de către pastorul Cristian Ionescu, cel care, de-a lungul ultimelor luni, s-a implicat activ în susţinerea familiei Bodnariu, fiind şi purtătorul de cuvânt al celor doi soţi. Până la decizia de astăzi, soţii Bodnariu îl primiseră, recent, pe cel mai mic dintre copiii lor, autorităţile norvegiene păstrându-i în continuare în grijă pe ceilalţi patru minori. Reproducem mai jos mesajul posat de pastorul Ionescu pe blogul personal, acolo unde a oferit, de-a lungul timpului, mai multe informaţii referitoare la acest caz.
”ALELUIA! SLAVĂ DOMNULUI! FAMILIA BODNARIU VA FI REÎNTREGITĂ!
Municipalitatea Naustdal s-a înţeles cu părinţii să aducă toţi cei cinci copii acasă! Vă mulţumim tuturor pentru dragostea, suportul, rugăciunile şi implicarea dumneavoastră! Domnul să vă binecuvânteze şi să vă răsplătească! Deoarece urmează o perioadă de reintegrare şi reacomodare a copiilor în casa părintească, este foarte important în zilele care urmează să respectăm nevoia de linişte şi intimitate netulburată a familiei Bodnariu! Apreciem înţelegerea şi colaborarea dumneavoastră!
citiți mai multe aici:
„Orice inimă trufașă este o scârbă înaintea Domnului; hotărât, ea nu va rămânea nepedepsită” (Proverbele 16:5).
„Mândria este singura boală cere-i face pe toți oamenii să sufere în afară de cel care o are” spunea Bud Robinson.
Când a murit regele francez Ludovic al 14-lea, în anul 1717, a fost depus într-un sicriu aurit. S-a numit pe sine „regele soare” și curtea sa era cea mai strălucitoare și glorioasă din întreaga Europă. Pentru a dramatiza măreția acestui rege a dat ordine, încă din timpul vieții sale, ca la înmormântare în catedrală, toate luminile să fie reduse doar o lumânare specială să ardă deasupra sicriului său.
Mii de oameni așteptau într-o tăcere de mormânt predica episcopului Massilon. Când acesta a început să predice s-a aplecat spre lumânarea care ardea deasupra sicriului, a stins-o și a spus: „Numai Dumnezeu este măreț!”
Mândria umană este nu numai act de sfidare divină, dar cel mai urât dintre toate păcatele umane. Mândria este asumarea meritelor existenței noastre printr-un act de respingere a Creatorului. Omul trufaș, prin comparație, se crede superior altora, superioritate pe care a dobândit-o singur, pentru care toate laudele și laurii i se cuvin.
Poate că oroarea lui Dumnezeu față de trufia umană vine și din faptul că primul păcat din univers care l-a născut pe Satan și iadul, a fost mândria. Omul trufaș pășește pe urmele lui Lucifer.
Omul lui Dumnezeu, conștient de această oroare divină, se ruga să fie scutit de păcatul mândriei ca să nu se facă vinovat apoi de păcate mari. Într-un fel recunoștea că mândria este sursa pentru alte păcate mari.
Hotărât lucru. Decis de la întemeierea lumii. Păcatul mândriei nu va rămânea nepedepsit. Inima trufașă nu va scăpa de disciplina Domnului.
Cât cântărește o rugăciune? Nimeni nu știe. Nici măcar omul care a încercat odată s-o cântărescă.
Avea o mică băcănie la colțul străzii, de la care se aprovizionau vecinii cu alimente. Era în ajun de Crăciun, imediat după terminarea războiului. O femeie, care arăta obosită a intrat în prăvălie și i-a cerut patronului alimente, cam câte s-ar potrivi pentru o cină de Crăciun cu copiii ei. Omul a întrebat-o la ce sumă s-a gândit să cheltuiască.
Femeia i-a spus că bărbatul ei murise pe front și că nu avea nimic cu care să plătească decât o mică rugăciune.
Omul mărturisește că nu era deloc sentimental în zilele acelea și nu credea că băcănia lui era loc de împărțit pomeni.
– Scrie-o pe hârtie! – spuse el aproape răstit, și se întoarse spe alți clienți.
Spre mirarea lui, femeia scoase dintr-un buzunar de la piept o foaie de hârtie pe care i-o înmână peste tejghea, adăugând:
– Am scris-o azi noapte când vegheam la patul copilului bolnav.
Băcanul cu hârtia în mână nu știa ce să facă cu ea. Se simțea jenat și regreta că i-a cerut femeii un astfel de lucru. Nu știa ce să spună. Puse hârtia pe talerul cântarului și parcă bucuros de ideea ce-i încolțise în cap, adăugă:
– Să vedem câte alimente câtărește rugăciunea ta.
Se miră nevoie mare când cântarul nu se mișcă atunci când așeză pe celălalt taler o franzelă. Confuz și rușinat așeză alimente de-a valma pe care punea mâna, pe talerul cântarului, care se încăpățâna să stea nemișcat, în timp ce ochii mari ai clenților din prăvălie îi urmăreau toate mișcările. Încerca să facă pe distratul, dar fața îi era roșie ca racul fiert. Era furios și se simțea umilit.
– Gata! Oricum nu mai am loc pe cântar. Iată aici o pungă. Puneți marfa în ea. Sunt ocupat!
Femeia suspină adânc, și își stergea lacrimile cu mâneca hainei de ficare dată când avea o mână liberă. Punga aproape se umplu.
Băcanul încerca să nu se uite la femeie, dar îi dăduse o pungă destul de mare. Mai rămăsese un loc bunicel, așa că luă un caș mare de pe raft și completă punga femeii. Nu mai rosti niciun cuvânt, cum nici femeia nu mai putea spune nimic. Cu mâna la gură și cu ochii în lacrimi părăsi prăvălia.
Odată femeia plecată, în timp ce-și scărpina capul, s-a aplecat să vadă ce-i cu cântarul lui. A găsit imediat răspunsul. Cântarul avea bara principală ruptă.
Băcanul este un om bătrân acum. Părul îi este alb. Încă își scarpină capul tot în locul acela și dă din el cu aceeași expresie de uimire. N-a mai văzut-o niciodată pe femeia aceea. N-a văzut-o nici înainte de evenimentul acela. Cu toate acestea își aduce aminte de ea mai bine decât de orice altă femeie din întreaga sa viață și se gândește mereu la ea.
Când cei care-i ascultă povestirea îl acuză de prea multă imaginație, scoate bucata aceea de hârtie pe care femeia a scris: ‘’Te rog, Doamne, dă-ne astăzi pâinea cea de fiecare zi!’’
(Prelucrare din The Lifeline)
J. B. Philips a descris existența noastră în această lume ca viața unor scafandri care lucrează la mari adâncimi: „Apa nu este elementul nostru, dar eliberarea scufundătorului va veni curând, cu aerul proaspăt și lumina zilei, cu zâmbetul celor dragi și cunoscuți. Imaginea aceasta săracă nu poate descrie pe deplin bucuria de nedescris spre care vom irumpe din această închisoare, spre satisfacția plină de iubire a adevăratului nostru cămin”.
Femeia din mașina din spate era furioasă și claxona isteric, țipa frustrată că a pierdut șansa să treacă prin intersecție… și-a scăpat telefonul din mână și creionul de machiaj. În timp ce femeia încă își manifesta furia a auzit o bătaie în geam. Când s-a uitat era figura foarte serioasă a unui polițist. Acesta a somat-o să iasă afară din mașină cu mâinile sus… I-a pus cătușele.
A dus-o la sediul Poliției unde a fost percheziționată, i s-au luat amprentele, fotografiată și plasată apoi într-o celulă de detenție.
După câteva ore, un polițist s-a apropiat de ușa celulei și a deschis-o. Femeia a fost escortată înapoi la biroul de primire, unde o aștepta polițistul care o arestase, cu toate efectele ei persoanale. I-a spus:
-“Îmi pare rău pentru greșeală. Dar, vedeți, eram în spatele dumneavoastră când ați început să claxonați, și să arătați degetul bărbatului din față și să-i vorbiți foarte urât. Am observat că pe spatele mașinii era un acțibild cu: “Ce ar face Isus acum?”, o ramă a numărului cu “Alege Viața!”, un acțibild cu “Urmează-mă la Școala Duminicală”, și o emblemă creștină cu peștele, pe portbagajul mașinii… natural… m-am gândit că ați furat mașina.”
Cutremurul din 1988 din Armenia a ucis mai mult de 30.000 de oameni în mai puţin de 4 
minute. În panica ce cuprinsese pe toată lumea, un tată s-a repezit spre şcoala fiului său. Ajuns acolo, a găsit clădirea complet năruită. Şi cum stătea şi se uita la grămada de moloz ce fusese şcoala, şi-a adus aminte de promisiunea pe care i-o făcuse fiului său. „Indiferent de ce s-ar întâmpla, voi fi mereu lângă tine.” Ochii i s-au umplut de lacrimi şi deşi nu mai avea ce face, pur şi simplu nu-şi putea lua gândul de la promisiunea făcută. Şi-a adus aminte că sala în care învăţa fiul său era în colţul din spate, dreapta, al clădirii. A mers acolo şi a început să dea molozul la o parte. Oamenii prezenți, au încercat să îl smulgă de pe grămada de moloz spunându-i că era prea târziu, copiii muriseră, nu mai putea face nimic.
-„Du-te acasă!” Chiar şi un poliţist şi un pompier au încercat să îl facă să plece acasă. Dar la toţi el le spune:
-„Aveţi de gând sau nu să mă ajutaţi?”
Nu i-au dat nici un răspuns, iar el a continuat să sape după fiul său. Trebuia să se convingă că fiul lui chiar murise.
Au trecut 8 ore, 12 ore, 24 de ore, 36 de ore. În ceasul al 38-lea, dând la o parte ultimul bolovan, a auzit glasul fiului lui.
-„Armand!” şi-a chemat tatăl fiul pe nume şi glasul s-a auzit întrebând:
-„Tati?”
-„Da, eu sunt, tata!” Şi apoi s-au auzit aceste cuvinte fără preţ:
-„Tati, le-am spus celorlalţi copii să nu se-ngrijoreze pentru că dacă tu eşti în viaţă, atunci sigur ai să vii să mă salvezi pe mine, şi dacă mă salvezi pe mine, atunci şi ei sunt salvaţi.”
Este o palidă ilustratie a ceea ce Dumnezeu face pentru noi în timpul nedreptăților de care avem parte. El ne caută pentru a ne scoate de sub dărâmături pentru a ne restaura și a ne da tăria de care avem nevoie pentru a ne continua alergarea.
La final vreau să vă amintesc, atunci când nedreptatea își arată colții menține comunicarea deschisă cu cerul și adu-ți aminte că și alții trec prin aceleași stări dar antidotul îl are întodeauna Dumnezeu. Până data viitoare rămâneți sub binecuvântarea Lui Dumnezeu.
Comunitatea Bisericilor Creştine Baptiste Caraş-Severin 