„Doamne, dă-mi seninătatea să accept lucrurile pe care nu le pot schimba, Curajul să le schimb pe cele pe care le pot schimba, și Înțelepciunea de a face deosebirea între ele. Și astfel să trăiesc prezentul fiecărei zile, bucurându-mă de prezentul fiecărei clipe, acceptând greutățile ca pe o cale care mă duce la pace. Luând – cum a făcut Isus – această lume păcătoasă așa cum este ea, nu așa cum aș vrea eu să fie, având încrederea că Tu vei face toate lucrurile drepte, dacă mă abandonez voinței Tale. În acest fel voi putea fi îndeajuns de fericit în această viață și extrem de fericit la Tine de-a pururi în cea viitoare. Amin.” Reinhold Niebuhr.
Un membru al unei biserici, care obișnuia să participe regulat la slujbe, nu s-a mai dus de ceva vreme. După câteva săptămâni de absență, pastorul a decis să-l viziteze acasă.
L-a găsit pe bărbat stând în fața șemineului, unde focul ardea cu putere. Omul și-a dat seama imediat de scopul vizitei și l-a invitat pe pastor să ia loc, oferindu-i un scaun. Pastorul s-a așezat comod, dar nu a spus nimic.
După câteva minute de tăcere, pastorul a luat cleștele de foc, a cules cu grijă un jar fierbinte și l-a pus deoparte, separat de restul cărbunilor. Apoi s-a lăsat pe spate în scaun, continuând să păstreze tăcerea.
Gazda a privit curioasă, fără să spună nimic, urmărind cu atenție ce se întâmplă. După un timp, jarul izolat, care inițial strălucea intens, a început să-și piardă din lumină și căldură, până când s-a stins complet.
Pastorul nu a rostit niciun cuvânt. Când se pregătea să plece, a luat jarul stins și l-a pus înapoi în mijlocul focului. În scurt timp, jarul a început din nou să strălucească, aprinzându-se de la căldura celorlalți cărbuni.
Când pastorul a ajuns la ușă, gazda i-a spus cu emoție: –„Vă mulțumesc mult pentru vizita dumneavoastră și, mai ales, pentru predică. Voi fi din nou la biserică săptămâna viitoare.”
În timpul domniei lui Oliver Cromwell a fost o mare criză monetară în Imperiul Britanic. Lichidităţile lipseau cu desăvârşire de pe piaţă. Miniştrii au căutat peste tot o sursă de argint care să suplinească lipsa monezilor. După o lună de căutări, comitetul de criză şi-a prezentat raportul:
-“Am căutat în zadar argint în tot Imperiul. Spre disperarea noastră, nu se găseşte nicăieri în afara catedralelor, unde sunt statuile de argint ale sfinţilor”.
Fără să stea prea mult pe gânduri, Oliver Cromwell a poruncit:
-“Să-i topim pe sfinţi şi să-i punem în circulaţie”.
Creştinismul este ceva ce trebuie să se vadă. Nu poate exista creştinism secret (nu mă refer la cel “subteran”), pentru că, fie secretul îţi va atrofia creştinismul, fie creştinismul îţi va divulga secretul. Creştinismul cuiva ar trebui să fie perfect vizibil tuturor.
Recunoaştem deschis că familia a fost mereu sub asediu încă din zorii istoriei – prin neînţelegeri, abuzuri de tot felul, divorţ, adulter etc. Însă, atacul la care este supusă de data aceasta a devenit mai profund, mai răspândit şi mai evident ca oricând. Adversarii familiei tradiţionale nu se mai mulţumesc doar să declare că nu le place familia instituită de Dumnezeu, ci dovedesc într-un mod cât se poate de emfatic că urmăresc distrugerea ei, pentru a o putea recrea şi redefini după bunul plac. Deşi Biblia afirmă că „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut. Dumnezeu i-a binecuvântat şi le-a zis: «Creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul… »” (Geneza 1:27-28), adepţii stângii liberale (implicit sau explicit şi ai mişcării LGBTQ(QIAPPK+) încearcă să ne convingă că familie nu este doar cea alcătuită dintr-un bărbat şi o femeie, plus copii, ci şi cea compusă din doi bărbaţi, două femei, mai mulţi bărbaţi şi o femeie, mai multe femei şi un bărbat, un om şi un animal, un om şi o păpuşă şi orice altă deviaţie le poate născoci mintea. Observăm, aşadar, că nu doar funcţionalitatea familiei este atacată, ci însăşi natura ei a devenit obiectul celei mai violente persecuţii. De ce? Care este scopul năruirii familiei tradiţionale? Deşi prea puţini o recunosc deschis, revolta împotriva familiei biblice este, de fapt, o revoltă împotriva moralităţii biblice. Distrugerea familiei înseamnă distrugerea oricăror norme şi valori morale, iar distrugerea normelor morale duce la distrugerea societăţii aşa cum o ştim astăzi. Şi cine ar mai putea opri tăvălugul imoralităţii şi anarhiei odată ce a fost pornit? Sau, după cum spune David în Psalmul 11:3: „Şi când se surpă temeliile, ce ar mai putea să facă cel neprihănit?”. În contextul imediat al acestui verset biblic, David zice: „Căci iată că cei răi încordează arcul, îşi potrivesc săgeata pe coardă, ca să tragă pe ascuns [împotriva] celor cu inima curată” (v. 2). Parcă ar fi un articol din ziarul de astăzi! Oameni cu agende ascunse concep planuri subversive pentru a submina stâlpii de susţinere ai societăţii, conştienţi fiind că, dacă stâlpii pe care se sprijină o societate se prăbuşesc, întreaga societate se năruie. Puterea unei societăţi a constat întotdeauna şi continuă să constea în tăria familiilor ce o alcătuiesc, indiferent de timp, nivel de cultură sau starea economică. Iar tăria familiei vine din ascultarea de Dumnezeu şi de Biblie. Susţinătorii familiei tradiţionale (biblice) nu sunt nici bigoţi, nici habotnici, nici homofobi, nici inadaptaţi social, nici extremişti intoleranţi şi insensibili, ci sunt oameni preocupaţi să asculte de Dumnezeu – Cel care a creat şi definit familia – şi să lase generaţiilor viitoare o moştenire morală, religioasă şi culturală de care să nu le fie ruşine.
O doamnă care nu avusese posibilitatea să călătorească foarte mult, auzise că trenul este o variantă mai comodă, liniştită şi plăcută de a călători decât autobuzul. Cum trebuia să meargă la oraş, anticipa cu bucurie ziua când avea să meargă cu trenul. Se vedea deja admirând în linişte, de pe geam, frumuseţea naturii. A ajuns la gară, a cumpărat bilet şi când impiegatul a anunţat sosirea trenului, doamna era la fel de emoţionată precum un copil în prima zi de şcoală. A urcat în tren, şi-a căutat locul şi după ce l-a găsit şi-a pus bagajele pe suportul de deasupra locului rezervat, şi-a pus paltonul deasupra bagajului şi s-a aşezat. A tras draperiile de la geam pentru a se bucura de privelişte şi a căutat pixul în poşetă. Dar, cum nu a găsit acolo lucrul cu pricina, l-a căutat şi în buzunarele paltonului. Nu era nici acolo. A coborât bagajul şi a căutat cu mare atenţie preţ de câteva minute, dar nu era nici acolo. Era iritată şi neliniştită. Dar nu avea de gând să lase lucrul acela neînsemnat să-i strice toată călătoria, pe care o aşteptase atât de mult. Numai că, atunci când s-a aşezat, pregătită să admire peisajul, a văzut că trenul îşi încetineşte mersul, iar controlorul strigă numele gării unde trebuia să coboare. „Of, se gândi ea, dacă aş fi ştiut că voi ajunge aşa de repede, nu mi-aş fi pierdut timpul cu nimicuri”. Câţi dintre noi nu ajungem să spunem la sfârşit de an: „Of, dacă aş fi ştiut că timpul trece atât de repede, nu l-aş fi pierdut cu nimicuri”? Apostolul Pavel îi mustra pe unii din Tesalonic că trăiesc în neorânduială şi se ţin de nimicuri (cf. 1 Tesaloniceni 3:11). Ce tragedie să iroseşti un an întreg pe nimicuri! Dar şi mai tragic este să ajungi la finalul vieţii şi să realizezi că ai irosit-o pe nimicuri, că nu rămâne nimic semnificativ, nimic cu valoare eternă în urma ta. La final de an, gândeşte-te la ceea ce spunea Solomon în urmă cu aproape trei milenii: Dar adu-ţi aminte de Făcătorul tău în zilele tinereţii tale, până nu vin zilele cele rele şi până nu se apropie anii când vei zice: „Nu găsesc nicio plăcere în ei”; până nu se întunecă soarele şi lumina, luna şi stelele şi până nu se întorc norii îndată după ploaie; până nu încep să tremure paznicii casei (mâinile) şi să se încovoaie cele tari (picioarele); până nu se opresc cei ce macină (dinţii), căci s-au împuţinat; până nu se întunecă cei ce se uită pe ferestre (ochii); până nu se închid cele două uşi dinspre uliţă (buzele); când huruitul morii slăbeşte, te scoli la ciripitul unei păsări, glasul tuturor cântăreţelor se aude înăbuşit, te temi de orice înălţime şi te sperii pe drum; până nu înfloreşte migdalul cu peri albi şi de abia se târăşte lăcusta; până nu-ţi trec poftele, căci omul merge spre casa lui cea veşnică, şi bocitorii cutreieră uliţele; până nu se rupe funia de argint, până nu se sfărâmă vasul de aur, până nu se sparge găleata la izvor şi până nu se strică roata de la fântână; până nu se întoarce ţărâna în pământ, cum a fost, şi până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat. O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice Eclesiastul, totul este deşertăciune!
În trecerea grăbită prin lume către veci, Fă-ți timp, măcar o clipă, să vezi pe unde treci! Fă-ți timp să vezi durerea și lacrima arzând, Fă-ți timp să poți, cu mila, să le alini, trecând.
Fă-ți timp pentru-adevăruri și adânciri în vis, Fă-ți timp pentru cântare cu sufletul deschis, Fă-ți timp să vezi pădurea, s-asculți lâng-un izvor, Fă-ți timp s-auzi ce spune o floare, un cocor.
Fă-ți timp s-aștepți din urmă când mergi cu slăbănogi, Fă-ți timp pe-un munte, seara, stând singur să te rogi, Fă-ți timp să stai cu mama și tatăl tău bătrâni, Fă-ți timp de-o vorbă bună și-o coajă pentru câini.
Fă-ți timp să stai aproape de cei iubiți, voios, Fă-ți timp să fii și-al casei în slujba lui Cristos, Fă-ți timp să guști frumsețea din tot ce e curat, Fă-ți timp, căci ești de taine și lumi înconjurat.
Fă-ți timp de rugăciune,de post și meditări, Fă-ți timp de cercetarea de frați și de-adunări, Fă-ți timp și-adună-ți zilnic din toate câte-un pic, Fă-ți timp, căci viața trece și când nu faci nimic.
Fă-ți timp lângă Cuvântul lui Dumnezeu să stai, Fă-ți timp, căci toate-acestea au pentru tine-un grai, Fă-ți timp s-asculți la toate, din toate să înveți, Fă-ți timp să dai vieții și morții tale preț.
Fă-ți timp acum, că-n urmă zadarnic ai să plângi; Comoara risipită a vieții n-o mai strângi. „Fă-ţi timp!”, Traian Dorz, Cântări Nemuritoare
Marți, 17 decembrie 2024, de la ora 10.00-13.00, are loc ultima întâlnire a fraţilor păstori din Comunitatea Baptistă Caraş-Severin. Vom avea momente de închinare prin rugăciune, părtăşie din Cuvânt şi discutarea problemelor spirituale şi organizatorice ale bisericilor din Comunitate.
Întâlnirea va avea loc la sediul Comunităţii noastre din Reşiţa, str. Mărghitaş, nr.5A
Un tânăr se pregătea să devină parașutist. Înainte de prima sa săritură, i s-au oferit câteva instrucțiuni esențiale:
Sari când ți se spune.
Numără până la 10, apoi trage declanșatorul.
Dacă parașuta nu se deschide, folosește mânerul de urgență.
La aterizare, vei fi așteptat de un camion care te va duce înapoi la aeroport.
Hotărât, tânărul a memorat fiecare pas, urcând cu emoție în avion. Odată ajuns la 10.000 de metri altitudine, soldații au început să sară rând pe rând. Când i s-a făcut semn, a sărit și el. În timp ce era în aer, a urmat instrucțiunile: a numărat până la 10 și a tras declanșatorul. Nimic. Parașuta nu s-a deschis. Fără să intre în panică, a folosit mânerul de urgență, dar din nou – nimic.
–„Perfect!” și-a spus tânărul, cu o ironie amară. „Parcă văd că nici măcar camionul nu va fi acolo să mă ia când ajung jos!”
Te-ai simțit vreodată ca acest tânăr? Ai trăit momente în care totul părea să meargă greșit, încât ai început să te aștepți ca nimic să nu mai funcționeze? Există totuși speranță. În Isus Hristos putem găsi iertare pentru greșelile noastre și un nou început. Creștinismul este adesea numit „Evanghelia celei de-a doua șanse”, pentru că niciun eșec nu trebuie considerat definitiv. Aceasta este esența harului lui Dumnezeu: chiar dacă parașutele vieții noastre nu se deschid, putem avea încredere că vom cădea întotdeauna în brațele iubitoare ale Tatălui ceresc.
