Comunitatea Bisericilor Creştine Baptiste Caraş-Severin

 Azi, cuvântul ‘pocăinţă’   

E atât de învechit;

Iar pe calea de credinţă

Mulţi merg din obişnuinţă

Fără-un scop clar definit.

Au făcut botezu-odată –

Legământ cu Dumnezeu –

Însă viaţa li-e stricată,

De plăceri şi bani legată,

Şi-n păcat trăiesc mereu.

Frumuseţea mântuirii

Şi mireasma lui Hristos

Nu-i mai ţinta fericirii,

Ci plăcerea rea a firii

Şi păcatul ruşinos.

Cât de mulţi în adunare

Fără frică vin, se duc;

Cu adâncă nepăsare

Fac de formă o lucrare

Şi pe drumul rău apuc.

Din purtare, din cuvinte

Nu se văd că-s pocăiţi,

Iar a lor îmbrăcăminte

E un semn de luare-aminte

Că-s de lume chinuiţi.

Pocăinţa-adevărată

Nu-i un hobby sau un joc;

Ea e sfântă şi curată,

De Isus Hristos lăsată,

Ca să nu sfârşim în foc.

Pocăinţa ni se cere

S-o trăim oricând cinstit,

În ascuns sau la vedere,

Să rămânem în veghere

Cum Isus ne-a poruncit.

Căci amar şi aspru-odată

Fi-va-n ceruri judecat

Cel ce-a fost în drum o piatră

Şi-o ispită blestemată

Pentru sufletu-nsetat.

Prin purtarea ta, creştine,

Îţi aduni osânda ta;

Căci Isus a spus, ştii bine,

“Cine nu este cu Mine

Este împotriva Mea.”

Nu-i de joacă mântuirea,

Ea e darul cel mai sfânt;

Dacă nu-i cunoşti menirea,

Când avea-va loc răpirea

Vei rămâne pe pământ.

Pocăinţa cea reală

Este scrisă în Cuvânt;

N-are urme de-ndoială,

Nu-i o formă, nici spoială,

Ci-i stindardul cel mai sfânt.

Vă îndemn cu stăruinţă

Chiar acum să ne trezim;

În deplină umilinţă

Să trăim în pocăinţă,

Ca în ceruri sus să fim!

                                    Amin.

În veacu-acesta sumbru de întuneric groaznic,
Tu, Doamne, cu răbdare, ne pregăteşti de Praznic;
Şi-n timp ce cu noroaie ne-mproaşcă cel viclean,
Tu ne găteşti serbarea la malul de mărgean.

Iubirea Ta curată e-un soare mult mai mare
Decât ce beznă neagră ar vrea să ne-mpresoare;
Şi mult mai sclipitoare e slava Ta de vis
Decât e defăimarea cernitului zapis.

Şi crucea de pe umeri, Isuse, ni-e mai dragă,
Decât comori cât munţii, şi-arginţi cât lumea-ntreagă.
Ne-ai dat atâta slavă, atât noian de har,
Că parcă tot amarul e-un dulce de nectar.

În mijloc de batjocuri, eşti lângă noi într-una;
Ne-mbraci cu Adevărul, mai tare ca minciuna;
Compui dintr-o furtună un tril de ciocârlii;
Suspinul şi durerea, le schimbi în simfonii.

Şi-aşa cum în adâncuri de şisturi discordante,
Cărbunele devine filon de diamante;
Aşa lucrezi Tu, Doamne, în ghemul de pământ
Ceva ca o minune, ceva frumos şi sfânt…

…O operă sublimă, ceva ce nu-i din fire,
Ceva din alte sfere, din zări de nemurire;
Ne faci prin toate-acestea, să fim Mireasa Ta,
Cea nobilă, curată, ca fulgii albi de nea.

Şi-atunci când în mărire vom sta fără cuvinte,
Uimiţi de strălucire, la malurile sfinte,
Vom spune poate-n şoaptă, că tot ce-am îndurat,
Tot drumul plin de lacrimi, O, da… s-a meritat!

Valentin Popovici