Comunitatea Bisericilor Creştine Baptiste Caraş-Severin

Întoarcerea (Fiului risipitor)

Autor: Costache Ioanid

Un cer fierbinte, fără de culoare,
îmbrăţişa pustiul ars de soare.
Cu chip aprins, cu haine zdrenţuite,
prin spinii frânţi de vânt şi de copite,
prin nori de praf, prin mirosul de cloacă,
goneau porcarii slujba să şi-o facă.

Dar dintre toţi, mai copleşit de chin
era un tânăr, un sărman străin.
Plecat de la părinţi cu-averea-n brâu,
el o pierduse-n cârciumi şi-n desfrâu,
o risipise pungă după pungă,
crezând că mii de ani or să-i ajungă.
Şi-acum, în zdrenţe, muribund aproape,
el nu avea pe nimeni ca să-l scape!

Doar marea cu împărăţia-i sumbră
de taină, de tăcere şi de umbră…

În zare, pe sub crengi d-eucalipt,
venea o caravană din Egipt.
Un negustor bătrân rămas de rânduri,
mergea lângă cămila lui, pe gânduri.

Porcarul îl privea. Şi, dintr-o dată,
porni spre el prin arşiţa turbată.
„Ai milă, domnul meu! Un strop de apă!
Sunt istovit şi nimeni nu mă scapă.
Poate şi dumneata ai un fecior…”
Şi se opri bătrânul negustor.
Iar tânărul cu ruptele-i veşminte
se prăbuşi în pulberea fierbinte.
Bătrânul scoase dintr-un snop de stuf,
într-o carafă, apă din burduf.
Apoi veni, se-aplecă-n ţărână…
să-ntoarcă pe flăcău în sus cu-o mână…
Îl răsuci… dar el părea ca mort.
Privi bătrânul straniul său port:
un strai de zdrenţe care altădată
fusese o mantie bogată;
pe umeri, după semne ce nu mint,
purtase lanţ de aur sau argint.
Iar faţa lui… Dar cum? E cu putinţă?
C-un freamăt în întreaga lui fiinţă,
bătrânul se uită, crezând că-i vis.
Iar ochii celui tânăr s-au deschis.
– De necrezut! Pe Dumnezeul viu!
Văd bine? Ori visez… Dar eu te ştiu!
Nu! Nu mă-nşeală ochiul meu bătrân!
Tu eşti un fiu al marelui stăpân
din plaiul cel înalt… Stăpân puternic
şi înţelept, cum eu, sărman nemernic,
n-am cunoscut pe nimeni niciodată.
Şi când sub soare ai cui spune tată,
şi când e fără seamăn tatăl tău,
de ce să fii cu viaţa ta călău?
De-ai şti cum te doreşte! Cum îl doare!
De ce să mori, când poţi să-ţi ceri iertare?
Să pribegeşti cu turmele de porci,
când poţi în fericire să te-ntorci?
Dar hai! Dă-mi braţul! Tatăl tău te-aşteaptă.
Ascultă-mi dar povaţa înţeleaptă.
Ridică-te şi hai cu mine! – Nu!
Sări flăcăul brusc şi dispăru
printre tufişuri, dicolo de turmă,
„Întoarce-te!” mai auzi din urmă.
„Întoarce-te, cât nu e prea târziu!”
Şi glasul tot mai răsuna-n pustiu,
când undeva, ca o ciudată veste,
se auzi noianul printre creste…
acea împărăţie veşnic sumbră
de taină, de uitare şi de umbră…
Porcarul, alungit printre şopârle,
Privea cum valul spumegat se-azvârle,
lovind mereu în lespezi de jăratic,
neostenit, clocotitor, sălbatic,
ca-n ziduri de cetăţi o catapultă.

Acum, cu pleoape-nchise, el ascultă.
În freamătul ciudat ca un descântec
se desluşeşte-un hohot şi un cântec
ce-l cântă-n joc de spume vârcolacii:
„Nici roşcove nu ai… cum au godacii!
Aruncă-te! … aici avem de toate!…”
Şi râd şi cântă apele-nspumate…
dar parcă iar aude pe bătrân…
„Tu eşti un fiu al marelui stăpân…”
E poate vântul. Dar din nou, deodată…
„Şi când sub soare ai cui spune tată…”
Zadarnic. Am căzut prea mult, prea rău.
„Şi când e fără seamăn tatăl tău…”
Zadarnic. Se târî către vâltoare.
„De ce să mori când poţi găsi iertare?”
Zadarnic… Sunt pierdut… aici rămân…
„Tu eşti un fiu al marelui stăpân…
Privi în jos. Şi-n mintea lui nătângă,
se-nfioră şi începu să plângă.
„Tu eşti un fiu…” Zadarnice cuvinte!
Mai pot eu spune cuiva părinte?
„Puternic… înălţat… şi înţelept…”
Pe cel´lalt frate-l ţine-acum la piept.
În jurul său ispravnici şi argaţi
slujesc cu drag şi-adorm îndestulaţi…

Se ridică pe stânci pe neaşteptate.
„Aruncă-te! Aici avem de toate!”
Privi spre cer şi auzi deodată
un hohot depărtat de plâns… Şi iată,
simţi în piept o undă ne-nţeleasă
şi izbucni: Mă-torc la el acasă!…
Mă duc să-i spun de-o-parte-ntr-un ungher,
că am greşit faţă de el, faţă de cer,
c-am fost nebun, nesocotit, neghiob.
Şi… am să-l rog să mă primescă rob!…

Pe drumul dintre lanuri şi livezi
printre câmpii cu turme şi cirezi,
sub zări de cristaline transparenţe
venea plângând un tinerel în zdrenţe.
Venea privind în jurul său mirat
că toate le-a ştiut şi le-a uitat…
Cărări şi plaiuri… margini de zăvoi…
i se păreau acum atât de noi.
Măslini şi rodii… gata să-nflorească…
Şi sus… acolo… casa părintească…
Şi inima începe-acum să-i bată…
Dar uite, drept în faţa lui de-odată,
aleargă… tata… către el aleargă…
Ah, pieptul parcă-i gata să se spargă…
„Copilul meu!” Şi s-au cuprins acum.
S-au sărutat şi-au plâns acolo-n drum.
– Sunt vinovat… faţă de cer… faţă de tine.
– Aduceţi iute haina cu rubine!
– Să-ţi fiu copil acum nu se mai poate…
– Puneţi-i un inel cu nestemate!
– Chiar să fiu sluga ta e-un har prea mare!
– Tăiaţi viţelul cel de sărbătoare!
– Primeşte-mă ca rob de-acum ´nainte!
– Aduceţi cea mai bună-ncălţăminte!
– Cum, tată, pot să cred că m-ai iertat?…
– Ai fost pierdut şi iarăşi te-ai aflat!…

*

Prietene, aleargă-n zări! Aleargă!
Sunt multe bucurii în lumea largă!
Dar când le guşti pe toate, rând pe rând,
rămâi mai însetat şi mai flămând.
Ferice de acel ce-n ceasul greu
îşi aminteşte că există Dumnezeu.
Şi mai ferice de acela ce, deodată,
a înţeles că Dumnezeu e Tată!…

 NU TĂIA DIN CRUCE

Pe-o lespede rece, din greu răsuflând,
Cu umbre ciudate pe chipul său blând,
Sta frânt de-oboseală bătrânul creștin,
Dorind să mai guste un strop de alin.

O clipă-i aleargă privirea-napoi,
Prin frunzele smulse din arborii goi,
Se vede prin ceață, pe drum de căruți
Atâtea icoane din anii trecuți.

O viață de zbucium, de mari suferinți,
Și totuși de multe și dragi biruinți.
Dar crucea o clipă lăsată-i acum…
Adesea prea grea-i păruse pe drum.

O viață întreagă să porți pe grumaz
Atâtea batjocuri și-atâta necaz
BETANII puține; dar spini îndeajuns!
O clipă bătrânul se simte răpus.

O clipă, în suflet apar îndoieli
Gândește-te bine… dar de te-înșeli?
Ce-i viața?Ce-i lumea? Un larg labirint.
Urechea te-nșală ori ochii te mint.

Să-nduri pentru lume? Când lumea nu vrea
Vai , viața-i prea veche și crucea ți-e grea.
Și astfel cu-n umăr de cruce proptit
Bătrânul se lasă de somn copleșit.

Dar iată, în somnul de trudă și-amar
Lumini și imagini în minte-i apar
El vede mulți îngeri pe-un vârf de copac
Îl cheamă pe nume și semne îi fac.

Creștinul tresare! Se uită mirat
Și-n dată pornește sub cruce-aplecat
Și vântu-i aduce din culmi un ecou
Dar crucea apasă mai greu, tot mai mult
În piept dă năvală un negru tumult.

Prea grea mi-e povara acum la sfârșit
E DRUMUL prea-ngust și-i greu de suit.
Zadarnic mă lupt, mă-ndemn, mă grăbesc
Căci cerul cu mult mai departe-l zăresc.

Se leagănă, pas avântul e frânt
Bătrânul creștin e căzut la pământ.
Mi-e peste putere, aicea rămân.
Și cade-n țărână bătrânul creștin.

Ehei, măi creștine, s-aude un glas,
Prea mare-i povara, prea multe ai tras.
Ia barda aceasta și taie din lemn!
Nu fi fără minte, din milă te-ndemn.

Aceasta-i o cruce ce nu poți s-o duci
Căci ea-i cea mai mare și grea dintre cruci.
Creștinul ascultă îndemnul străin
Și-apucă unealta ce-l scapă de chin.

Lovește în bârnă cu braț de voinic.
Din cruce retează un pic câte-un pic.
O pune pe umăr, încearcă un pas,
Lovește cu barda în ce-a mai rămas.

Din nou mai încearcă; și apoi un fior
Șoptește: acuma e mult mai ușor.
Și-ndată pornește pe cale voios
Cu crucea ușoara urmând pe Hristos.

Pe drum se-ntânește cu cete de frați
Și-i lasă în urmă sub cruci aplecați
Și astfel, degrabă, zorind pe poteci,
Ajunge la poarta cetății de veci.

Ce ziduri de iaspiz, topal și argint,
Ce porți sclipitoare, de alb mărgărit,
Ce nor de stindarde! ce scări! Ce făclii!
Armate de îngeri cu lănci aurii!

Dar vai, de la el pân’ la porți e un șanț
Pe care nu-i punte, nici bară, nici lanț
Și strigă bătrânul de frică pătruns,
Dar nimeni nu-l vede să-i dea un răspuns.
Și strigă bătrânul, pierdut și răpus.

Nu-i nimeni la poartă, nu-i nimeni la zid.
Deodată, din vale, cu ochii strălucind
Cu crucea pe umeri vin frați și surori.
Ei vin cu nădejde, tăcuți, gânditori

Și repede crucea ca punte și-o pun.
Ei trec peste punte, pe poartă pătrund,
Iar crucea în urmă se pierde la fund.
Bătrânul ia crucea cu a dorului val

Și-ncearcă s-o pună și el de pe mal.
Dar vai, crucea-i scurtă! Au toate un rost.
Ce bine-ar ajunge de-ar fi cum a fost.
Creștinii trec șanțul și intră pe porți
Ce bine-i întreagă crucea s-o porți!

Ce cântec! Ce chiot se-aude-n Eden
Ce largi mulțumiri într-un dulce refren.
Ce zboruri de îngeri ! Ce slăvi ? Ce lumini?
Ce mari curcubeie de aur și crini.

Creștinul de-afara de jale-i răpus.
Cu greu peste șanț lemnul crucii și-a pus.
Și-ncearcă să treacă un pas, înca-un pas.
O ! Cât de aproape-i al Domnului glas.

Un pas, încă unul, pragu-i deschis.
Dar crucea, deodată, se duce-n abis
Și cade bătrânul în golul temut.
Răsplata-i căzută și sceptru-i pierdut.

Dar iată ce taină! el nu stie cum
Pe lespedea rece; la margini de drum
Acolo c-un umăr de cruce proptit
Dormise o clipă și visu a venit
Un sol și-o trezire, din ceruri i-a dat.

Creștinul se scoală și simte în piept
O flacără nouă și-un dor înțelept.
Cu grabă apoi povara luând
Privește-nainte cu chipul său blând.

Și crucea îi pare aripă spre zări.
Ah, crucea-i întreagă și-i fără scurtări.
Acum el vă spune: În drumul spre rai
Din crucea credinței nimic să nu tai.

Cu crucea întreagă Isus către noi
Veni de la Tatăl cu sânge șuvoi
Și acum El din lume ne-așteaptă la fel,
Cu crucea întreagă s-ajungem la El.

Costache Ioanid

În vremi de necaz şi-ncercare,  Spre Tine nădejdea-mi îndrept
Cerând părintească-ndurare –Te laud, Te slăvesc şi aştept...

În urmă sunt ani de suspine, Şi alţii de-or fi, îi aştept,
Cerând să te-nduri şi de mine – Mă rog, mă încred, şi aştept...

Arat-am pe câmp cu plugarii, Şi roade s-adun este drept,
Dar până vor creşte lăstarii – Mai ar, mai seamăn, şi aştept...

Am pus în negoţ toţi talanţii, Spre-a fi acel rob înţelept.
Răsplata aici o iau alţii – Eu tac, investesc, şi aştept...

În luptă-am spus nu laşităţii, Şi n-am decoraţii pe piept,
Dar până în ziua răsplăţii, Mă lupt, mă supun, şi aştept...

Căutat-am s-ajut pe oricare –Şi rău să primesc e nedrept,
Dar până în ziua cea mare –Mai dau, mai ajut, şi aştept...

 Stăpânul m-a pus o lumină, Pe cei adormiţi să-i deştept.
Şi până când El o să vină – Eu ard, luminez, şi aştept...

De moarte eu n-am să mă sperii, Căci cred în divinul percept.
Şi până în ziua-nvierii – Eu dorm, mă-odihnesc şi aştept...
Petru Dugulescu