Comunitatea Bisericilor Creştine Baptiste Caraş-Severin

“Rugaţi-vă neîncetat.” (1 Tes.5:17)

Alo, Cerul!
Sunăm, ne apelăm, ne conectăm
Şi de semnale-i saturat eterul;
Comunicăm febril, dialogăm
Şi, prinşi de-acest vârtej, prea des uităm
Că mai avem un fir direct cu Cerul.

Pământul ne-a rămas parcă prea mic
Căci anulând distanţe, cu-ndrăzneală,
Vorbim mai mult, spunând ades… nimic,
Ne-apropie omniprezentul “clic”
Dar ne despart prăpăstii de răceală.

Sunăm să cerem şi să oferim,
Avem agenda supraîncărcată
Cu prieteni, cunoscuţi sau anonimi
Şi-n dialog steril ne irosim
Iar linia spre Cer e neglijată.

Tatăl ceresc aşteaptă răbdător
Să-L mai chemăm, să-I spunem ce ne doare,
Să-I cerem, cu credinţă, ajutor,
Să-I mulţumim că e îndurător,
Să-L lăudăm în sfântă închinare.

E dialogul binecuvântat
Stând în genunchi, avem conexiune
Cu Cerul, niciodată ocupat,
Cu Cerul ce răspunde garantat,
Cu Ceru-n dialogul rugăciune.

Mereu deschis, mereu având semnal
Şi peste tot având acoperire,
Acest serviciu unic e vital
Iar dialogul, strict spiritual,
Ne-mbogăţeşte în Dumnezeire.

Sunăm, ne apelăm, ne conectăm
Şi de semnale-i saturat eterul
Dar, prinşi de-acest vârtej, să nu uităm
Că doar stând în genunchi înaintăm,
Dialogând neîncetat cu Cerul.

Autor: Simion Felix Marţian

de Traian Dorz

Nu eşti învins, cât timp credinţa
nu ţi-ai schimbat şi nu ţi-ai stins
– credinţa iarăşi te ridică:
poţi fi căzut, dar nu învins!

Nu eşti înfrânt cât timp nădejdea
şi ţelul ei îţi este sfânt:
– nădejdea iarăşi te-ntăreşte
poţi fi rănit, dar nu înfrânt!

Nu eşti zdrobit cât ai iubirea
curată şi de neclintit:
– iubirea iarăşi te înalţă
poţi fi călcat, dar nu zdrobit!

Nu eşti departe până duhul
şi rugăciunea nu ţi-s reci:
– prin ele eşti mereu aproape
dar fără ele, dus pe veci!

Nu rătăceşti cât timp ţi gândul
şi inima la ce-ai primit:
– când inima ţi-e-n altă parte
chiar stând cu-ai tăi, eşti rătăcit!

Nu mori când inima-ncetează
-şi când de cer ai ochii rupţi,
când nu mai arzi şi nu mai sângeri
când nu mai plângi şi nu mai lupţi!

Biruitori, eroi şi vrednici
sunt numai cei ce neclintit
duc legământul pân’ la jertfă
şi lupta până la sfârşit!

Aş vrea să fiu ce azi n-am fost
În ziua mea pierdută;
Înţelegând al vieţii rost
Aş vrea să fiu străjer în post,
Şi chiar plătind al jertfei cost,
Eu să rămân în luptă.

Aş vrea să fiu ce n-am fost ieri
Şi nicicând înainte;
Prin lumea plină de plăceri,
Să fiu aşa cum Tu îmi ceri,
Să nu m-abat spre nicăieri,
Din drumul vieţii sfinte.

Aş vrea să fiu ce alţii nu-s
Şi nici nu vor să fie;
Mergând în viaţă spre apus
Să nu mă las de valuri dus,
Ci să mă-nalţ mereu mai sus,
Din timp spre veşnicie.

Aproape-aş vrea să fiu oricând
De cei ce trec prin lume,
Sub greul crucii suspind
Dar şi cu cei căzuţi din rând,
Rămaşi în urmă, sângerând –
răniţii fără nume.

Aş vra să fiu un simplu glas
Care să strige-ntr-una
Că din al mântuirii ceas,
Secunde doar au mai rămas
Şi cei ce nu vin azi pe vas,
Se pierd pe totdeauna.

Aş vrea să fiu acel argat
La care El să-i spună
Când se va-ntoarce ca-mpărat
Privind la tot ce am lucrat
Cu-acei talanţi ce mi i-a dat:
„O, bine, slugă bună!”

de Petru Dugulescu

Dacă două mâini rebele
nu te-ar ţine orb mereu,
te-ai opri în clipe grele
şi privind cu dor la stele,
ai vedea că-i scris pe ele:
Dumnezeu!

Dacă două vechi zăvoare
nu te-ar ţine surd mereu,
ai şopti: Ce meşter mare
scoate păsări cântătoare?
Şi ţi-ar spune orice floare:
Dumnezeu!

Dacă marea întristării
nu te-ar ţine rob mereu,
ai şopti în largul zării:
Cine-i Tatăl îndurării?
Şi ţi-ar spune valul mării:
Dumnezeu!

Dar de ţi-ai vedea veşmântul
care-mbracă vechiul „eu”,
ai umplea de plâns pământul
şi, primind cu drag Cuvântul,
l-ai simţi în piept pe Sfântul
Dumnezeu! 

Costache Ioanid

O poezie cu autor anonim…dar deosebit de profundă…
Daca ești tată, sper să îți slujească ca exemplu…
Daca ai un asemenea tată, plânge liniștit de bucurie…ești binecuvântat…

TATA
Când tata se roagă, el nu foloseşte
Cuvinte rostite mereu la amvon;
Vorbeşte de lucruri diverse, fireşte,
Dar toate sunt altfel; şi vorbe şi ton.

Când tata se roagă la dânsul acasă
El vine la Domnul cu multe nevoi;
Dar tot ce-l frământă şi tot ce-l apasă
Mai mult decât toate atunci, suntem noi.

Când tata se roagă, în casă-i tăcere;
Ce calm, ce-adâncime îi tremură-n glas!
Noi ochii ne-nchidem şi până-n unghere
Se-aude bătaia bătrânului ceas.

Când tata se roagă, el basme nu spune
Îi ies de pe buze cuvinte fierbinţi,
Rugându-L pe Domnul să fac-o minune
Să-i fie băieţii mai buni, mai cuminţi.

Când tata se roagă mereu îşi arată
Dorinţa aprinsă ce-o poartă în piept:
Să nu se mai certe ai săi niciodată
Să umble cu teamă pe drumul cel drept.

Când tata se roagă, simţim o putere
De sus cum coboară precum un şuvoi
Şi-n inima noastră se naşte-o durere
Că tatei dureri, îi producem şi noi.

Când tata se roagă, pricepi şi tu, frate,
Că poate-i şi el uneori supărat,
Că nu i se face întruna dreptate,
Că multe necazuri spre el se abat?

Dar tata se roagă şi iarăşi se roagă,
Suspină şi geme, şi cere-ajutor;
Şi dacă se roagă de-o viaţă întreagă
Să fie acesta un lucru uşor?!

Da, tata se roagă! Deşi câteodată
Noi nu înţelegem cuvintele lui,
Îi strângem puternic mâna de tată,
Căci alta mai caldă, mai gingaşă nu-i.

Ssst! Tata se roagă! Cu zarva e gata!…
Dar mâine intrând în al Slavei Palat,
Păstrăm amintirea eternă că tata,
O viaţă întreagă cu foc s-a rugat.