Cu Tine e-o minune!

25/12/2013 — CBCB
girlCălări pe cai mă duc în zări
Albastru gând mă poartă
Călătorind din țări în țări
Până la alba-Ți poartă.
 
Deschide-o larg spre vale
Căci vin trudit de mers
În spate se mai văd pe cale
Urmele ce nu s-au șters.
 
Șoptește-mi cald și lin
Șoptește-mi Doamne să te-aud
Mi-e cupa spartă fără vin
Și rodul, e necopt și crud.
 
Și-atât aș vrea, să Te aud;
Să crească iar șuvițe-n vie
Și să se coacă tot ce-i crud
Și inima din piept să-nvie.
 
Călări pe cai mă duc în zări
Albastru gând mă poartă
Și port în mine-n orice țări
Cuvântul spus la poartă.
 
Căci poarta Ta e-un loc deschis
Pe aripa-nchinării vie,
Și Tu, vorbești, și nu-i un vis
Este reala veșnicie!
 
Este sublimul curcubeu
Izvor de lapte și de miere
Și-l poți gusta și tu și eu
Și toți care-l vor cere.
 
De vrei călări pe cai în zări
Să bați și tu în poartă
Șopti-va Domnul, și-alte stări
Îți vor conduce-ntreaga soartă.
 
Nu te sfii să ceri Cuvânt
Când cerul e la îndemână;
Când vine-al uscăciunii vânt
Tu, du-te la la fântână!
 
Și stai cu Domnul lângă poartă,
Și stai cu El în rugăciune;
Și strigă lângă cupa spartă:
„Cu Tine Doamne e-o minune!”
de Nica Ionel
Publicat în crestin, Poezie. Leave a Comment »

Crăciunul – Ziua Mea?

24/12/2013 — CBCB

craciun1Deşi nu-i scrisă undeva,
Ca dată, într-un calendar,
Mulţi cred că este ziua Mea
Deşi de Mine… n-au habar.

Crăciun se spune c-aş fi Eu;
Nu e real…, Eu sunt Isus.
Iar de e altul Cine-s Eu
Mergeţi la el… dacă-i de sus.

În iarnă zic că M-am născut
Cu luminiţe prinse-n geam;
Deşi… altfel era-n trecut
Şi n-atârna nimic pe ram.

Era o iesle, nu-n pătuţ
Şi de mâncare aveam puţin;
Nu era nimeni prea hazliu
Şi nu se abuza de vin.

Mă pomenesc alături pus
De necuratul porc, tăiat,
Nu-s Mitra… Eu sunt doar Isus
Îmi pare rău, m-aţi confundat.

N-am fost dorit, nici aşteptat,
Decât de unii credincioşi;
N-am fost primit şi nici lăsat
Să-i schimb pe-acei pretenţioşi.

Cântare nimeni n-a compus
De frica… regelui Irod;
Doar îngeri sfinţi, veniţi de sus,
Dădură glasului lor rod.

Păstori şi magi ne-au vizitat
Şi ne-au adus câte ceva.
Părinţii… nu s-au aşteptat
Dar Tatăl totul conducea.

A trebuit ca să fugim.
Egiptul ne-a ascuns de cel
Ce tare-a vrut ca să murim,
Dar n-a ieşit cum a vrut el.

Mă simt şi-acuma ca atunci:
Sunt alungat şi sunt respins.
Se tot aude despre prunci,
Şi nu se spune c-am învins.

Nu se cunoaşte Cine-s Eu?
Sunt tot în iesle? Nu-S în cer?
Sunt tot copil? Nu-S Dumnezeu?
Vreau un răspuns. Acum îl cer!

Să-Mi daţi o zi… fără Crăciun,
Să fiţi cu Mine, să vorbim,
Să vă rugaţi, Eu să vă spun:
Că vreau în Cer cu toţi să fim.

Să nu cântaţi pentru un ban,
Să nu cerşiţi de dragul Meu,
Să nu Mă mai uitaţi un an…
Căci sunt acelaşi Dumnezeu.

Să-Mi daţi şi Mie de mâncat
Căci sunt flămândul cel uitat,
Să-Mi daţi cadoul aşteptat…
O cină caldă, pe-aşezat.

Să-mi daţi şi haine, că-s lipsit
Şi stau în frig de „ziua Mea”
Căci „moşul” totul mi-a ciordit
Şi asta n-am să pot uita.

Eu sunt acum la uşa ta
Şi cu mâncarea am venit
Aş vrea să intru-n casă… Da
Şi te voi face fericit.

Viorel Dascalu

Publicat în crestin, meditaţie, Poezie. Leave a Comment »

Un vierme mic ! de Costache Ioanid

22/12/2013 — CBCB

Un vierme mic de Costache Ioanid (text si video)

 

E noapte. La o masă, plecat peste hârtie,
cu-abecedaru-n faţă, stă un copil şi scrie.
Dar lângă el, vicleană, din luciul filei roze,
zâmbeşte o şopârlă din cartea lui cu poze.
Acum copilu-și pune creionul între dinți.
“Şopârlele-s frumoase… şi-s repezi… şi-s cuminţi.”
Uşor el dă o filă. Şi alta… Şi-ncă una.
Apare papagalul… păunul şi păuna…
şi un cocoş cum scurmă, hrănind o găinuşă,
şi un… Dar stai… afară… cine-a scâncit la uşă?
Băiatul stă și-ascultă. E-un glas sau o părere?
Se duce-n prag şi strigă: “E cineva?” Tăcere.
Ba nu. E-un glas subţire. Auzi? — Mi-e frig… îngheţ…
Copilule, deschide pentr-un sărman drumeţ!
— Dar cine eşti? Mi-e frică. — Sunt mic… — Să-ntreb
pe tata!
— Nu-l întreba! Deschide că plouă cu găleata!
Şi-apoi ştiu basme multe şi ghicitori un sac!
— Dar cine eşti? — Un vierme… — O, viermii nu
prea-mi plac.
— Dar eu sunt mic… o scamă… Şi, când mă fac covrig,
abia mă vezi. Hai, trage zăvorul că mi-e frig!
Şi i-a deschis băiatul: — Noroc şi seară bună!
— Noroc… Dar unde-i ploaia? — A stat… Nu vezi că-i
lună?
— Hi – hi! … A fost o glumă ca să mă laşi pe prag…
Dar stai, nu-nchide uşa că după mine trag
un vechi şi bun prieten, un şoricel din pod…
—Sunt eu! Dar cartea unde-i? Ia dă-mi-o să ţi-o rod!
Apoi o să dăm fuga pe mese şi prin blide
să facem mii de pozne. Dar stai, mă rog, nu-nchide,
că trag şi eu cu coada o bufniţă flămândă!
— O bufniţă? Mi-e frică! — Dar bufniţa e blândă…
— Sunt bufniţa! Priveşte în ochii mei rotunzi.
De-acum să umbli noaptea şi ziua să te-ascunzi!
Să fii ascuns de mama, de tata… Stai puţin.
Ia mai lărgeşte uşa să intre şi-alt vecin…
— Eu… Mă cunoşti. Sunt vulpea. Şi cred că mă iubeşti…
— Eu ştiu că vulpea strică… — Ce? — Viile… — Poveşti!
Dacă asculţi de mine am să te-nvăţ să furi!
— Dar e păcat… — N-ai teamă! Nu spune în Scripturi
că apele furate mai dulci sunt, mai plăcute…
Şi-acum… deschide-n lături, că vine… vine iute…
o zână fără seamăn! Zâmbind să-i ieşi în cale
slăvitei caracatiţi!… încolăcimii sale!
— Nu, n-o primesc! Mi-e frică! Afară !… Prea târziu…
Căci bufniţa şi vulpea şi şoarecul suriu
dau uşa de perete. Şi umede ventuze
se prind în rotocoale pe umeri, peste buze…
Ce rece-mbrăţişare! Cum i se frânge trupul!…
— Aşaa! sunt deznădejdea! Acum… apare lupul!
Vai! În chenarul uşii doi ochi de foc se-arată…
E lupul ce rânjeşte… şi vine… vine… “Tată!”
Ca trăsnetul loveşte o flacără pe lup.
Iar umedele braţe de pe copil se rup.
— Tu dormi? îi spune tata. Şi lecţia n-ai scris!
Ce bine-i lângă tata! Ce bine c-a fost… vis…

*

“Minciuna nu-i o crimă”, se spune câteodată.
“E-un vierme mic, ce trece. Şi floarea-i tot curată…”
Nu, floarea nu-i curată! Un vierme nu-i ca roua.
Întâia ta minciună aduce pe a doua.
Întâi e o verigă, apoi un lanţ: robia.
Visarea trage lenea şi lenea lăcomia.
Apare băutura, desfrâul, furtişagul.
Şi-apoi când deznădejdea, trecând în grabă pragul,
te faci să-ţi curmi viaţa sau să te-mbete crima,
cine-a deschis zăvorul? Doar o minciună… Prima.
Minciuna o e crimă? E-o crimă orice pată!
Când vine micul vierme! Tu strigă-n grabă: “Tată!”
Prin sângele salvării loveşte pe duşman!
Alungă primul oaspe, căci ultimu-i Satan!

de Costache Ioanid

 

Publicat în Poezie. Leave a Comment »

Poezia anonimului.. o poezie care ar putea fi actuală şi în Biserica ta…

18/10/2013 — CBCB 
biserica interDe ce (nu) merg oamenii la Biserică ?
Unii vin fiindcă le place, alții vin că n-au ce face,
Unii vin c-aşa se face, alții vin să-i laşi în pace.
Unii vin să trăncănească, limba nu le-o poți lega
Alții vin să se-ntâlnească, parcă vin la cafenea.

Unii nu vin de căldură, alții că le e prea rece,
Unii că-i prea multă lume, alții că-s numa vreo zece.
Unii vin fiindcă le place, alții vin că n-au ce face,
Unii vin că-aşa se face, alții vin să-i laşi în pace.
Şi văzându-ne-mpreună, Domnu-ntreabă cam aşa:
„Pentru Mine-n adunare, oare vine cineva?”
……………………………………………………………………………
Completare şi concluzie:
Unii vin că au o soacră cele face viaţa acră
Unii vin căci la balcoane, poţi dormi fără paltoane.
Iar pentru că-s microfoane, îşi pun în urechi tampoane.
Unii vin c-afară-i rece, alţii vin doar de la zece.

Unii vin ca să bârfească, sufletul să-ţi otrăvească
Unii vin de zeci de ani, da-s în lume tot orfani.
Unii vin să dueleze, alţii vin ca să sfideze.
Unii vin să etaleze arta de la coafeze.

Unii vin si dau din coate, fiindc-aici totul se poate
Cu parfum dela Avon, ei se suie la amvon
Şi tot plictisesc o sală, până când râmâne goală.
Unii vin cu erezii, alţii vin şi spun prostii.
Unii vin în piei de oaie dar sunt lupi care jupoaie.

DECI RÂMANE o întrebare? Cine-i CAP în Adunare?
E prezent Domnul Isus, Fiindcă El aşa a spus!
De-s acolo doi sau trei, din aceea ce-s ai Mei,
Eu sunt în mijlocul lor, fiindcă e al meu popor!

Să nu fie dezbinare, că-i neghină-n Adunare!
Va veni şi ziua-n care va răspunde fiecare!
Unii vin fiindcă-s MIREASĂ şi de MIRE lor le pasă,
Şi-acei UNII sunt toţi UNA şi vor fi pe TOTDEAUNA!

I.P. Covasna 08. 10. 2013
Publicat în meditaţie, Poezie. 2 Comments »

Sărmani alergători spre moarte

02/10/2013 — CBCB

Sărmani alergători spre moarte,
Priviţi cum vă-nşelaţi mereu:
Luptând pentru cununa lumii,
Vi-o pierdeţi pe-a lui Dumnezeu.
COR
Treziţi-vă treziţi-vă
Vă strigă azi un glas duios
Treziţi-vă treziţi-vă
Treziţi-vă pentru HRISTOS

Orbiţi de patimi vinovate,
Robiţi de-al trupului folos,
Râvniţi a lumii fericire
Şi-o lepădaţi pe-a lui Hristos.

Lăsa-veţi mâine ce-aveţi astăzi
Cum faceţi azi cu ce-aveaţi ieri
Si-aşa vă vindeţi mântuirea
Pe-nşelătoarele păreri…

Uitând de Adevărul unic,
Azi nu-l mai ştiţi de e sau nu-i,
Căutând prea multe adevăruri,
Nu-i mai găsiţi cărarea lui.

Şi veşnic nu veţi mai cunoaşte
Ce este drept din ce-i nedrept
Si-aceasta vă va fi osânda
Umblării-n drumul ne-nţelept.

De-atâtea ori s-a spus aceasta
Şi se va mai striga-n pustiu,
Dar poate cineva ascultă
Cât încă tot nu-i prea târziu.

Traian Dorz

Publicat în crestin, Poezie. Leave a Comment »

Credinţa dar şi pocăinţă – poezie

28/09/2013 — CBCB 
pocaintaCredinţa; azi aşa ne spun
Predicatorii cei moderni;
În rest nu trebuie nimic
Şi nu mai sunt factori externi.

Credinţa ta azi în Hristos
Te duce-n veşnicii cu soare
Ridic-o mână pentru cer
Că asta-i noua abordare.

Dar oare-atât să fie fraţi
Ce ascultaţi Cuvântul slavei?
Aceşti predicatori spun: DA,
La fel ca bubuitul lavei.

Dar ia priviţi Scriptura Sfântă
Cum înainte de credinţă
Sau lângă ea şi după ea
Aşează lecţia POCĂINŢA.

Căci făr-aceasta cred şi dracii
Şi se-nfioară-n duh de fum
Credinţa fără pocăinţă
E doar grămada unui scrum.

Nu mâini pe sus ca o batistă
Şi nici credinţa seacă-n duh;
Hristos ne cere pocăinţă
În drumul nostru spre văzduh.

Deci astăzi haideţi la esenţă
La pocainţă şi credinţă
Şi-abia atuncea creştinismul
Trăi-va iar în biruinţă!

Purtaţi stindardul mărturiei
Şi ridicaţi-l tot mai sus,
Şi-aşa în ziua veşniciei
Noi vom rămâne cu Isus!
      de Nica Ionel                13.03.2013
Publicat în Poezie. Leave a Comment »

Mergând prin lumea de nevoi – poezie

23/09/2013 — CBCB

cruce3Mergând prin lumea de nevoi,
Nu vreau o clipă s-o privesc.
Să cauţi perle în noroi
E timp pierdut, e prea firesc.

Străbat în largul ei spinos,
Mă lupt vrăjmaşul să-l înving,
Căci viaţa mea este Cristos,
Şi moartea este un câştig.

Nu vreau plăceri, nici posturi mari,
Nici slavă-naltă, nici argint.
O zi te bucuri cu tâlhari,
O veşnicie-n iad plângând.

Al meu e cerul glorios,
Pământul doar e un popas,
Căci viaţa mea este Cristos,
Şi moartea – ultimul meu pas.

O, Doamne bun, ce dar frumos!
Să-L dai pe unicul tău Fiu!
Ce merit eu, un ticălos?
Nimic. O, harul glorios,
Pe veci în mâna Ta să  fiu.

Ai dat pe Cel mai scump din cer
Pentru un biet de pe pământ!
Ce pot la lume să mai cer
Cu slava ei deşartă-n vânt?

De vine valul furios –
Cu El pot totul să înving.
Căci viaţa mea este Cristos,
Şi moartea este un câştig.

De câte ori şopti-va iar
Lumescul duh povestea lui
Să uit de minunatul har,
Să nu primesc cerescul dar,
De el să nu spun nimănui.

Atunci în faţa mea va sta
Un Miel cu chipu-nsângerat.
O, cum se poate a uita
O dragoste de neuitat!

(Şi-acum, cu ochii-nlăcrimaţi
Privesc la crucea Ta, Isus…!)
O, dragii mei, să nu uitaţi
De preţul dragostei nespus!

Nu ştiu cât mai avem de mers,
Cât inima va bate-n piept,
Dar Cel ce vina noastr-a şters
Să vină iarăşi Îl aştept.

Voi, cei răscumparaţi de jos!
Nu vreau să spun, vreau să vă strig:
Destinul nostru e Cristos!
Iar moartea… este un câştig.

Andrei Pavel

Publicat în Poezie. Leave a Comment »

– O, om!… -poezie

10/09/2013 — CBCB 
O, om!… ce mari raspunderi aicoloana-infinitului-din-tg-jiu
de tot ce faci pe lume!
De tot ce spui în scris sau grai, 
de pilda ce la alţii-o dai, 
căci ea mereu spre iad sau rai
pe mulţi o să-i îndrume!

Ce grijă trebuie să pui
în viata ta, în toată, 
căci gândul care-l scrii sau spui
s-a dus... şi-n veci nu-l mai aduni, 
dar vei culege roada lui
ori viu, ori mort odată.

Ai spus o vorbă – vorba ta, 
mergând din gură-n gură, 
va veseli sau va-ntrista, 
va curăţi sau va-ntina, 
rodind sămânţa pusă-n ea
de dragoste sau ură.

Scrii un cuvânt – cuvântul scris
e-un leac sau e-o otravă!
Tu vei muri, dar tot ce-ai zis
rămâne-n urmă-un drum deschis
înspre Infern sau Paradis, 
spre-ocară sau spre slavă.

Spui o cântare – viersul tau
rămâne dupa tine
îndemn spre bine sau spre rău, 
spre curăţie sau desfrâu, 
lăsând în inimi rodul său
de har sau de ruşine!

Arăţi o cale – calea ta
în urma ta nu piere.
E calea bună sau e rea, 
va prabuşi sau va-nălţa, 
vor merge suflete pe ea
spre rai sau spre durere.

Trăieşti o viaţă – viaţa ta
e una, numai una;
oricum ar fi, tu nu uita, 
cum ţi-o trăieşti, vei câştiga
ori fericirea-n veci prin ea, 
ori chin pe totdeauna!…

O, om!... ce mari răspunderi ai, 
tu vei pleca din lume!
Dar ce scrii azi, ce spui în grai, 
ce laşi prin pilda care-o dai, 
pe mulţi, pe mulţi, mereu spre rai
sau iad o să-i îndrume.

O, nu uita!... fii credincios, 
cu grijă şi cu teamă!
Să laşi în urmă luminos
un grai, un gând, un drum frumos! –
Căci pentru toate, ne-ndoios, 
Odata vei da seama!... 

Traian Dorz
Publicat în crestin, Poezie. Leave a Comment »

Am vrut… – poezie

02/09/2013 — CBCB

isus HAm vrut să-mi dai, Isuse, pacea,
Câteva grame, la cântar;
Dar Tu când dai, nu dai cu gramul,
Ci dai cu sacii plini cu har!

Am vrut cu ceasul de la mână
Să ştiu cât ţine Mila Ta…
Dar cum să-ncapă în minute
Ce nu se poate măsura?

Am vrut la masa îndurării
Să gust ce bun şi mare eşti;
Dar am venit cu linguriţa,
Iar Tu dai bogăţii cereşti.

Şi vrut-am să-Ţi măsor Puterea
În kilowaţii de curent,
Ca şi cum ar putea să intre,
Tot soarele-ntr-un filament.

Am vrut setos, din Apa Vieţii
Măcar un păhărel să beau;
Dar Duhul mi-a zis: „Ia găleata!
Eu, Niagara vreau să-ţi dau!”

Am vrut cu rigla mea de calcul
Să ştiu precis cât m-ai iubit…
Isuse, văd că sunt ridicol:
Cum să măsor un infinit ?!

Petru Popovici

Publicat în crestin, Poezie. Leave a Comment »

UN BĂTRÂN CĂTRE FIUL SĂU – poezie

22/08/2013 — CBCB

MAINIOUN BĂTRÂN CĂTRE FIUL SĂU

Te rog, nu-ţi fie silă, că tremurându-mi mâna,
Când vreau să mă hrănesc, mă murdăresc pe faţă.
…Când erai mic,cu ea,eu te ştergeam întruna,
Şi îţi dădeam, băiete, ca să mănânci dulceaţă…

Când tot repet o frază, nu te-amărî pe mine
Că-ndrug aceleaşi vorbe, până ce oboseşti.
…Când erai mic, copile, eu gânguream cu tine,
Şi repetam cuvinte, să-nveţi ca să vorbeşti…

Ştiu că te enervezi, când mergem la plimbare,
Iar paşii mei greoi mă tin, pierdut,în urmă.
…Când erai mic, băiete, te căram în spinare,
Şi nu ştiam, atunci, că trupul meu se curmă…

Ştiu că nu mă suporţi, să am faţa nerasă,
Să fiu mai ponosit, cu părul ca o claie.
…Când erai mic, copile, şi-acuma mă apasă,
Trezeai tot universul ca să nu intri-n baie…

Ştiu că îţi tulbur somnul, durerile mă seacă,
Şi tot mai grea îmi pare, acuma, bătrâneţea.
…Când erai mic, băiete, dormeam pe la prisacă,
Că-n ţipetele tale, trecură-mi tinereţea..

Mă iartă, tu, copile, că azi îţi sunt povară,
Că nu mai am putere… hai, mergi şi te-odihneşte,
Şi să nu uiţi, băiete… îţi spun a mia oară:
Că tot ce este viaţă, se trece, îmbătrâneşte…

Vasile David

Publicat în informaţie, Poezie. 2 Comments »
« Older posts
Newer posts »