Augustin despre timp: pentru trecerea dintre ani!
„Nici un timp nu ar fi putut să se scurgă, înainte ca Tu să fi creat timpul. Cum ar fi putut timpul să se scurgă, dacă el încă nu exista?…. Anii Tăi nici nu merg, nici nu vin, în vreme ce anii noştri merg şi vin… Anii Tăi sunt ca o singură zi, iar ziua Ta nu vine zilnic, ci este un veşnic astăzi” !
– Confesiuni, cartea XI, cap. XIII, 15 & 16.
Aș fi dorit să mai petrec un an
Cu fiul, fiica și nepoții care-i am.
Și să le spun că Domnul este bun,
Dar eu voi fi ACASĂ de Crăciun.
Aș mai fi vrut un ceas de părtășie,
Să stau de vorbă cu a mea soție.
Și să îi spun că viaț-a fost frumoasă,
Dar de Crăciun eu plec să fiu ACASĂ.
Aș mai fi vrut s-aud colindători
În noaptea de ajun spre zori.
Și-apoi să-i chem să stea cu noi la masă,
Dar anu-acesta de Crăciun voi fi ACASĂ.
Aș mai fi vrut să merg la adunare,
Să-i văd pe frați, să fie sărbătoare.
Azima să o iau și să beau vinul,
Dar de Crăciun eu îl voi bea cu Domnul.
Aș mai fi vrut să predic înc-o dată
Ca să vorbesc de slujbă și răsplată.
Și-apoi să îl prezint pe robul bun,
Dar Domnul m-a chemat ACASĂ de Crăciun.
Aș mai fi vrut atâtea ca să fie,
Dar suntem limitați aici, pe glie.
Trăim cu boli, durere și angoasă,
De-aceea de Crăciun eu plec ACASĂ.
Aș mai fi vrut, dar nu mai vreau nimica,
Voi fi cu Domnul, va dispare frica.
Eu sunt iertat prin jertfa-I glorioasă
Și la Crăciun voi fi cu Domnu-ACASĂ!
„Aurul este încercat în foc. Adică îi este încercată calitatea… cei care sunt încercați sunt încercați pentru că sunt de calitate.”
E o onoare să fi încercat, pentru că acolo e Dumnezeu cu tine.
Nu știu cât mai am Harul, să mă pot pregăti
Nu știu cât mai am viață,nu știu când voi muri,
Dar vreau când vine clipa ,să las acest pământ,
Să îl aștept pe Domnul, să fiu curat și sfânt.
Un bărbat în jur de 70 de ani călătorea cu trenul și folosea timpul pentru a citi. Alături de el un tânăr student citea și el o carte voluminoasă de științe. După un timp tânărul observă că bătrânul de lângă el citește Biblia și fără menajamente îl întrebă:
– Dvs. încă mai credeți în această carte plină de fabule și povești?
-Bineînțeles, răspunse bătrânul, dar aceasta nu este o carte de povești sau fabule este Cuvântul lui Dumnezeu! Dvs. credeți că e greșit să cred asta?
– Bineînțeles că e greșit! Cred ca dvs. trebuie să vă dedicați studiului științei și Istoriei Universale. Veți vedea cum Revoluția Franceză, acum mai bine de 100 de ani, a demonstrat miopia, stupiditatea și minciunile religiei. Doar persoane fără cultură sau fanatice încă mai pot crede în astfel de prostii. Dvs. domnule ar trebui să cunoașteți puțin mai mult părerea oamenilor de știință cu privire la lucrurile acestea.
– Și, spune-mi tinere, aceasta este părerea oamenilor noștrii de știință despre Biblie?
– La următoarea stație trebuie să cobor și nu am timp să vă explic. Vă rog să îmi dați cartea dvs. de vizită și vă voi trimite prin poștă căteva lucrări pe tema aceasta. Așa vă veți edifica asupra acestei teme care preocupă întreaga lume.
Bătrănul, cu multa răbdare și liniștit, căută în buzunarul hainei sale. După un scurt timp îi intinse cartea sa de vizită. Când tânărul citi se rușină și nu mai îndrăzni să ridice capul nici ochii din pământ. Pe cartea de vizită scria: Profesor Doctor Louis Pasteur / Director General al Institutului Național de Cercetare Științifică a Universității Naționale Franceze.
(această întâmplare a avut loc în 1892)
“Puțină știință ne desparte de Dumnezeu, multă știință ne apropie!”
Dr. Louis Pasteur
Avionul spre Paris mai avea câteva minute până la decolare. Ultimul pasager după care stewardesa a închis ușa avionului, era o fetiță. A urcat singură în avion, cu biletul în mână, și-a căutat atentă locul și s-a așezat pe scaunul liber care era lângă mine. Se vedea că este o fetiță educată, încrezătoare și inteligentă. S-a uitat la mine, mi-a zâmbit, apoi a scos o carte și a început să coloreze. În ciuda vârstei fragede, cel mult 8 ani, nu avea gesturi de nervozitate sau neliniște la decolarea avionului. Zborul nu a fost deloc plăcut. A fost furtună și multe turbulențe. La un moment dat, o zguduitură puternică a făcut ca toată lumea să devină foarte agitată și nervoasă. Fetița de lângă mine și-a păstrat calmul și seninătatea în tot acest timp…
-„Cum o fi reușit și de unde atâta calm?” gândeam privindu-i chipul senin, în timp ce o femeie mai gălăgioasă a întrebat-o:
– Fetițo, ție nu ți-e frică?- Nu doamnă... i-a răspuns fetița, și uitându-se la cartea ei a continuat:
– Tatăl meu este pilotul...
Pe parcursul călătoriei noastre, a vieții pe Pământ, ne vom întâlni cu evenimente care ne vor zgudui ca într-o turbulență. Vor fi momente când nu vom mai simți pământul sub picioare și picioarele noastre nu vor călca pe un teren sigur. Nu vom avea de ce să ne sprijnim… vom fi nesiguri. În vremuri ca acestea trebuie să ne amintim că Tatăl nostru este pilotul…
Creştinul adevărat este o fiinţă ciudată
El îi iubeşte pe cei pe care nu i-a văzut niciodată.
El vorbeşte în fiecare zi cu Cineva pe care nu-L vede.
El se aşteaptă să fie în cer prin fapta altuia.
El se goleşte de sine pentru a fi umplut.
El îşi recunoaşte nedreptatea pentru a fi îndreptăţit.
El se umileşte pentru a fi înălţat.
El este cel mai puternic atunci când este cel mai slab, cel mai bogat atunci când este cel mai sărac şi cel mai fericit atunci când se simte cel mai mizerabil.
El moare ca să poată trăi, renunţă ca să aibă, dă altora pentru a putea avea, vede ce nu se poate vedea, aude ce nu se poate auzi şi cunoaşte ceea ce întrece orice pricepere.
Cine se mai miră atunci că nu ne potrivim acestei lumi?
P. Lascău
Creştinismul stă şi cade cu învierea. Cu alte cuvinte: în cele din urmă creştinismul nu se bazează numai pe învăţătura morală şi religioasă (aşa cum fac celelalte religii mondiale), ci pe un eveniment istoric! Baza credinţei noastre nu este numai ceea ce Isus a dat ca învăţătură, ci şi ceea ce El a făcut, ca să susţină afirmaţiile Lui. Fiecare care s-a denumit pe sine însuşi conducător religios poate vesti anumite învăţături morale şi măreţe şi poate probabil chiar spune: „eu sunt păstorul cel bun”, „îmi dau viaţa pentru oile mele”, şi apoi poate chiar muri pentru o „chestiune bună”. Dar cine poate continua aceste afirmaţii – aşa cum a făcut Isus Hristos – cu afirmaţia, că el a înviat trupeşte? „Eu Îmi dau viaţa, ca din nou să o iau. Nimeni nu mi-o ia, ci Eu o dau de la Mine Însumi. Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi” (Ioan 10.14-18). Ce pretenţie! Învăţăturile morale ale lui Isus Hristos nu se pot despărţi de afirmaţiile Sale referitoare la Persoana Sa şi puterea Sa şi moartea Sa. Dacă Isus Hristos nu ar fi fost înviat în trup, El ar fi un înşelător (nici măcar un om bun) şi creştinismul ar fi o înşelăciune şi o farsă; creştinii ar juca atunci numai focuri religioase!
Afirmaţii la fel de drastice ca acestea prezintă Biblia ca şi consecinţe logice în cazul în care învierea lui Hristos nu ar fi avut loc în realitate. În 1 Corinteni 15.12-19 ne sunt prezentate mai multe concluzii, la care noi trebuie să ajungem, în cazul că Hristos nu ar fi înviat dintre morţi. Fără învierea trupească a lui Hristos, creştinismului îi sunt retrase fundamentul şi puterea lui!
Dacă Hristos nu a înviat, atunci şi predica noastră este zadarnică (1 Corinteni 15.14). Atunci nu este nici o realitate înapoia cuvintelor care sună frumos.
Dacă Hristos nu a înviat, atunci credinţa noastră este zadarnică (1 Corinteni 15.14). Nu este nici un fundament pentru credinţa noastră creştină, dacă învierea este o glumă.
Dacă Hristos nu a înviat, atunci noi suntem martori falşi ai lui Dumnezeu (1 Corinteni 15.15). Noi suntem nu numai fanatici religioşi orbiţi, care „se joacă de-a biserica”, ci noi suntem mincinoşi după toate regulile! Dacă Dumnezeu nicidecum nu există, desigur nu contează dacă noi suntem mincinoşi, căci atunci nu există un etalon absolut.
Dacă Hristos nu a înviat, credinţa noastră este zadarnică şi noi suntem încă în păcatele noastre (1 Corinteni 15.17). Prin aceasta credinţa noastră nu numai că nu are nici un fundament (1 Corinteni 15.14), ci ea este fără sens! Ce ne aduce o astfel de credinţă? Ne mântuieşte ea? Nicidecum!
Dacă Hristos nu a înviat, cei adormiţi în Hristos sunt pierduţi (1 Corinteni 15.18). Dacă Paştele este numai o înşelăciune, atunci creştinii, care au murit, sunt pierduţi pentru totdeauna. Nu va fi nici o trezire la viaţă din mormânt. Cunoscuta inscripţie creştină de pe piatra de mormânt „Adormit în Hristos” este numai o expresie înfrumuseţătoare pentru „Pierdut pentru totdeauna”.
Dacă Hristos nu a înviat şi noi ne-am pus speranţa în Hristos numai în viaţa aceasta, atunci suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii (1 Corinteni 15.19). De ce? Deoarece am adus jertfă numai pentru o iluzie, ne-am ostenit, am suferit, am lucrat şi am sperat! Dacă Hristos nu este viu astăzi, atunci suntem doar oameni superstiţioşi, care trăiesc într-o lume a visurilor. Aceste fantome ar putea să ne dea „pace sufletului” şi „speranţă”, dar pentru ce? Pentru ce toată această osteneală şi eforturi, dacă totul este numai închipuire?
Dar acum Hristos a înviat dintre morţi! (1 Corinteni 15.20). Ce uşurare minunată! Toate concluziile de până acum sunt şterse cu acest adevăr mare. Învierea Domnului Isus Hristos este dovada şi puterea creştinismului. Mormântul gol este garanţia pentru speranţa creştinului credincios. Aşa cum cele dintâi roade sunt făgăduinţa recoltei care va veni, aşa este învierea Domnului nostru garanţia că moartea a fost biruită pentru fiecare creştin credincios. Aleluia!
(Intrebare adresată scaunelor bisericii)
Interacționând cu membrii bisericii adesea le-am pus această întrebare : ”Aveți ceva de spus?” La o asemenea întrebare foarte rar nu primeam răspuns. Oamenii se abțin greu atunci când sunt provocați să vorbească, să spună ceva.
Trăim o vreme specială. Dumnezeu ne-a surprins îngăduind să experimentăm ceea ce nici în imaginația noastră nu-și găsea locul. Este oare cineva acum care să nu aibă ceva de spus? In perioada aceasta continui să merg la Casa Domnului. Cuvintele Psalmului 84 au pentru mine o greutate tot mai mare : ”Sufletul meu suspină și tânjește de dor după curțile Domnului…”(v.2) / ”Până și pasărea își găsește o casă acolo…”(v.3) / ”Ferice de cei ce locuiesc în Casa Ta...”(v.4) / ”…vreau mai bine să stau în pragul Casei Dumnezeului meu…”(v.10) Niciodată nu am înțeles mai bine aceste cuvinte ca acum.
Intru în Casa Domnului și privesc. Totul e încremenit. Merg la amvon și privesc sala. Scaunele goale mă sperie. Dacă ar fi să le spun ceva, ce le-aș putea spune? Nimic mai ușor. Le-aș mulțumi pentru că ne-ar fi fost foarte greu fără ele. Dacă le-aș întreba – așa cum adesea am întrebat pe cei ce ședeau pe ele – ”aveți ceva de spus” ce mi-ar spune? Nu le-am cerut părerea de când și-au început activitatea adică în urmă cu aproape 15 ani. Le-am ”provocat” acum să vorbească. Le-am ascultat cu atenție. Vorbirea lor era șoptită, domoală, sfioasă. Însă suficient de clară. Am înțeles tot ce mi-au spus. De aceea pot să și împărtășesc cu voi exprimarea lor :
Pe noi nimeni nu ne-a lăudat vreodată și nu ne-am supărat. Am trăit satisfacția de a împlini ceea ce v-am auzit pe voi rostind adesea din Scriptură :”Multumiți-vă cu ce aveți…”
Scaunele ar fi continuat să vorbească dar pentru mine a fost suficient ce le-am auzit spunând. M-a cuprins teama la gândul că mărturia lor este atât de adevărată încât ne lasă pe noi fără cuvinte. Niciodată nu mi-am imaginat că ele ar avea atâtea de spus. Regret că nu le-am ascultat niciodată. Trebuie ascultate mai des. Cuvântul lor de învățătură are greutate în fapte. Abia aștept să se reîntâlnească biserica cu scaunele. Vom mulțumi lui Dumnezeu și pentru ele. Mesajul lor (deși fără cuvinte) este categoric. Nu am întâlnit încă scaune mai primitoare decât scaunele Casei Domnului. Doamne dă-ni-le iarăși înapoi cât mai curând!
Ilie Milutin, pastor biserica baptistă Coronini, CS
Comunitatea Bisericilor Creştine Baptiste Caraş-Severin 