„Doamne, dă-mi seninătatea să accept lucrurile pe care nu le pot schimba, Curajul să le schimb pe cele pe care le pot schimba, și Înțelepciunea de a face deosebirea între ele. Și astfel să trăiesc prezentul fiecărei zile, bucurându-mă de prezentul fiecărei clipe, acceptând greutățile ca pe o cale care mă duce la pace. Luând – cum a făcut Isus – această lume păcătoasă așa cum este ea, nu așa cum aș vrea eu să fie, având încrederea că Tu vei face toate lucrurile drepte, dacă mă abandonez voinței Tale. În acest fel voi putea fi îndeajuns de fericit în această viață și extrem de fericit la Tine de-a pururi în cea viitoare. Amin.” Reinhold Niebuhr.
Un membru al unei biserici, care obișnuia să participe regulat la slujbe, nu s-a mai dus de ceva vreme. După câteva săptămâni de absență, pastorul a decis să-l viziteze acasă.
L-a găsit pe bărbat stând în fața șemineului, unde focul ardea cu putere. Omul și-a dat seama imediat de scopul vizitei și l-a invitat pe pastor să ia loc, oferindu-i un scaun. Pastorul s-a așezat comod, dar nu a spus nimic.
După câteva minute de tăcere, pastorul a luat cleștele de foc, a cules cu grijă un jar fierbinte și l-a pus deoparte, separat de restul cărbunilor. Apoi s-a lăsat pe spate în scaun, continuând să păstreze tăcerea.
Gazda a privit curioasă, fără să spună nimic, urmărind cu atenție ce se întâmplă. După un timp, jarul izolat, care inițial strălucea intens, a început să-și piardă din lumină și căldură, până când s-a stins complet.
Pastorul nu a rostit niciun cuvânt. Când se pregătea să plece, a luat jarul stins și l-a pus înapoi în mijlocul focului. În scurt timp, jarul a început din nou să strălucească, aprinzându-se de la căldura celorlalți cărbuni.
Când pastorul a ajuns la ușă, gazda i-a spus cu emoție: –„Vă mulțumesc mult pentru vizita dumneavoastră și, mai ales, pentru predică. Voi fi din nou la biserică săptămâna viitoare.”
În timpul domniei lui Oliver Cromwell a fost o mare criză monetară în Imperiul Britanic. Lichidităţile lipseau cu desăvârşire de pe piaţă. Miniştrii au căutat peste tot o sursă de argint care să suplinească lipsa monezilor. După o lună de căutări, comitetul de criză şi-a prezentat raportul:
-“Am căutat în zadar argint în tot Imperiul. Spre disperarea noastră, nu se găseşte nicăieri în afara catedralelor, unde sunt statuile de argint ale sfinţilor”.
Fără să stea prea mult pe gânduri, Oliver Cromwell a poruncit:
-“Să-i topim pe sfinţi şi să-i punem în circulaţie”.
Creştinismul este ceva ce trebuie să se vadă. Nu poate exista creştinism secret (nu mă refer la cel “subteran”), pentru că, fie secretul îţi va atrofia creştinismul, fie creştinismul îţi va divulga secretul. Creştinismul cuiva ar trebui să fie perfect vizibil tuturor.
O doamnă care nu avusese posibilitatea să călătorească foarte mult, auzise că trenul este o variantă mai comodă, liniştită şi plăcută de a călători decât autobuzul. Cum trebuia să meargă la oraş, anticipa cu bucurie ziua când avea să meargă cu trenul. Se vedea deja admirând în linişte, de pe geam, frumuseţea naturii. A ajuns la gară, a cumpărat bilet şi când impiegatul a anunţat sosirea trenului, doamna era la fel de emoţionată precum un copil în prima zi de şcoală. A urcat în tren, şi-a căutat locul şi după ce l-a găsit şi-a pus bagajele pe suportul de deasupra locului rezervat, şi-a pus paltonul deasupra bagajului şi s-a aşezat. A tras draperiile de la geam pentru a se bucura de privelişte şi a căutat pixul în poşetă. Dar, cum nu a găsit acolo lucrul cu pricina, l-a căutat şi în buzunarele paltonului. Nu era nici acolo. A coborât bagajul şi a căutat cu mare atenţie preţ de câteva minute, dar nu era nici acolo. Era iritată şi neliniştită. Dar nu avea de gând să lase lucrul acela neînsemnat să-i strice toată călătoria, pe care o aşteptase atât de mult. Numai că, atunci când s-a aşezat, pregătită să admire peisajul, a văzut că trenul îşi încetineşte mersul, iar controlorul strigă numele gării unde trebuia să coboare. „Of, se gândi ea, dacă aş fi ştiut că voi ajunge aşa de repede, nu mi-aş fi pierdut timpul cu nimicuri”. Câţi dintre noi nu ajungem să spunem la sfârşit de an: „Of, dacă aş fi ştiut că timpul trece atât de repede, nu l-aş fi pierdut cu nimicuri”? Apostolul Pavel îi mustra pe unii din Tesalonic că trăiesc în neorânduială şi se ţin de nimicuri (cf. 1 Tesaloniceni 3:11). Ce tragedie să iroseşti un an întreg pe nimicuri! Dar şi mai tragic este să ajungi la finalul vieţii şi să realizezi că ai irosit-o pe nimicuri, că nu rămâne nimic semnificativ, nimic cu valoare eternă în urma ta. La final de an, gândeşte-te la ceea ce spunea Solomon în urmă cu aproape trei milenii: Dar adu-ţi aminte de Făcătorul tău în zilele tinereţii tale, până nu vin zilele cele rele şi până nu se apropie anii când vei zice: „Nu găsesc nicio plăcere în ei”; până nu se întunecă soarele şi lumina, luna şi stelele şi până nu se întorc norii îndată după ploaie; până nu încep să tremure paznicii casei (mâinile) şi să se încovoaie cele tari (picioarele); până nu se opresc cei ce macină (dinţii), căci s-au împuţinat; până nu se întunecă cei ce se uită pe ferestre (ochii); până nu se închid cele două uşi dinspre uliţă (buzele); când huruitul morii slăbeşte, te scoli la ciripitul unei păsări, glasul tuturor cântăreţelor se aude înăbuşit, te temi de orice înălţime şi te sperii pe drum; până nu înfloreşte migdalul cu peri albi şi de abia se târăşte lăcusta; până nu-ţi trec poftele, căci omul merge spre casa lui cea veşnică, şi bocitorii cutreieră uliţele; până nu se rupe funia de argint, până nu se sfărâmă vasul de aur, până nu se sparge găleata la izvor şi până nu se strică roata de la fântână; până nu se întoarce ţărâna în pământ, cum a fost, şi până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat. O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice Eclesiastul, totul este deşertăciune!
În trecerea grăbită prin lume către veci, Fă-ți timp, măcar o clipă, să vezi pe unde treci! Fă-ți timp să vezi durerea și lacrima arzând, Fă-ți timp să poți, cu mila, să le alini, trecând.
Fă-ți timp pentru-adevăruri și adânciri în vis, Fă-ți timp pentru cântare cu sufletul deschis, Fă-ți timp să vezi pădurea, s-asculți lâng-un izvor, Fă-ți timp s-auzi ce spune o floare, un cocor.
Fă-ți timp s-aștepți din urmă când mergi cu slăbănogi, Fă-ți timp pe-un munte, seara, stând singur să te rogi, Fă-ți timp să stai cu mama și tatăl tău bătrâni, Fă-ți timp de-o vorbă bună și-o coajă pentru câini.
Fă-ți timp să stai aproape de cei iubiți, voios, Fă-ți timp să fii și-al casei în slujba lui Cristos, Fă-ți timp să guști frumsețea din tot ce e curat, Fă-ți timp, căci ești de taine și lumi înconjurat.
Fă-ți timp de rugăciune,de post și meditări, Fă-ți timp de cercetarea de frați și de-adunări, Fă-ți timp și-adună-ți zilnic din toate câte-un pic, Fă-ți timp, căci viața trece și când nu faci nimic.
Fă-ți timp lângă Cuvântul lui Dumnezeu să stai, Fă-ți timp, căci toate-acestea au pentru tine-un grai, Fă-ți timp s-asculți la toate, din toate să înveți, Fă-ți timp să dai vieții și morții tale preț.
Fă-ți timp acum, că-n urmă zadarnic ai să plângi; Comoara risipită a vieții n-o mai strângi. „Fă-ţi timp!”, Traian Dorz, Cântări Nemuritoare
Un tânăr se pregătea să devină parașutist. Înainte de prima sa săritură, i s-au oferit câteva instrucțiuni esențiale:
Sari când ți se spune.
Numără până la 10, apoi trage declanșatorul.
Dacă parașuta nu se deschide, folosește mânerul de urgență.
La aterizare, vei fi așteptat de un camion care te va duce înapoi la aeroport.
Hotărât, tânărul a memorat fiecare pas, urcând cu emoție în avion. Odată ajuns la 10.000 de metri altitudine, soldații au început să sară rând pe rând. Când i s-a făcut semn, a sărit și el. În timp ce era în aer, a urmat instrucțiunile: a numărat până la 10 și a tras declanșatorul. Nimic. Parașuta nu s-a deschis. Fără să intre în panică, a folosit mânerul de urgență, dar din nou – nimic.
–„Perfect!” și-a spus tânărul, cu o ironie amară. „Parcă văd că nici măcar camionul nu va fi acolo să mă ia când ajung jos!”
Te-ai simțit vreodată ca acest tânăr? Ai trăit momente în care totul părea să meargă greșit, încât ai început să te aștepți ca nimic să nu mai funcționeze? Există totuși speranță. În Isus Hristos putem găsi iertare pentru greșelile noastre și un nou început. Creștinismul este adesea numit „Evanghelia celei de-a doua șanse”, pentru că niciun eșec nu trebuie considerat definitiv. Aceasta este esența harului lui Dumnezeu: chiar dacă parașutele vieții noastre nu se deschid, putem avea încredere că vom cădea întotdeauna în brațele iubitoare ale Tatălui ceresc.
Pe o coastă periculoasă, unde naufragiile erau frecvente, se afla o mică stație de salvare. Clădirea modestă, mai mult o colibă, era dotată cu o singură barcă, dar echipa de acolo era devotată misiunii lor. Indiferent de vreme sau de riscuri, acești oameni curajoși ieșeau pe mare, zi și noapte, pentru a salva viețile celor pierduți. Cu timpul, unii dintre cei salvați și locuitorii din zonă au decis să se alăture misiunii. Ei au donat bani, timp și energie, contribuind la dezvoltarea stației. Au fost achiziționate bărci noi, iar echipele s-au mărit și s-au instruit mai bine. Stația de salvare a început să prospere.
Cu toate acestea, unii dintre noii membri au devenit nemulțumiți de condițiile clădirii. Au considerat că ar trebui să fie mai confortabilă pentru cei salvați și pentru ei înșiși. Astfel, vechile paturi au fost înlocuite cu unele moderne, au adus mobilă nouă, iar clădirea a fost redecorată. Treptat, stația a devenit un loc plăcut și a început să fie folosită ca un club pentru membri. Deși atmosfera era primitoare, interesul pentru munca de salvare a scăzut. Activitățile de salvare au fost delegate unor echipe angajate, iar misiunea inițială părea să fie uitată.
Într-o zi, a avut loc un naufragiu major. O navă mare s-a scufundat, iar echipele angajate au adus la stație un număr mare de supraviețuitori. Erau uzi, înghețați, murdari și bolnavi, iar unii dintre ei erau străini. Clubul elegant a fost rapid cuprins de haos. Comitetul a decis să construiască dușuri afară pentru a curăța victimele înainte de a le permite să intre în clădire.
La următoarea întâlnire a membrilor, au apărut tensiuni. Majoritatea a propus să renunțe la activitățile de salvare, considerându-le nepotrivite pentru viața socială a clubului. Un mic grup a insistat asupra menținerii scopului inițial de salvare a vieților. În final, grupul minoritar a fost învins și li s-a sugerat să își construiască propria stație dacă doreau să continue misiunea.
Așa au făcut. Totuși, istoria s-a repetat. Noua stație, odată prosperă, s-a transformat în timp într-un alt club. Apoi a apărut o altă stație mică, dedicată salvării vieților. Și ciclul a continuat.
Astăzi, pe acea coastă se găsesc numeroase cluburi de-a lungul plajei, dar naufragiile continuă, iar cei pierduți pe mare rămân, de cele mai multe ori, fără ajutor.
În calitate de ucenici ai lui Hristos, chemarea noastră principală este să facem alți ucenici (Matei 28:19) — să mergem și să salvăm vieți. Totuși, uneori, uităm acest scop. Ne concentrăm pe confortul și activitățile noastre, pierzând din vedere misiunea. Este esențial să ne examinăm atitudinea și să ne asigurăm că suntem împlinitori ai Cuvântului, nu doar ascultători (Iacov 1:22).
Conform unei vechi legende, un om s-a rătăcit în călătoria sa și a ajuns într-un teren cu nisip mișcător, mlaștină. Confucius a văzut situația omului și a spus: „Este evident că trebuie evitate astfel de locuri.” Apoi, Buddha a observat situația și a spus: „Fie ca problema acestui om să fie o lecție pentru întreaga lume.” După aceea a trecut pe acolo Mohamed. La vederea omului ce se scufunda tot mai mult în nisipul mișcător, el a spus: „Aceasta este voia lui Allah.” În final a apărut pe scena evenimentelor Isus, iar El a spus: „Apucă-mă de mână, frate. Te voi ajuta Eu să scapi.”
APLICAȚIE: Există multe religii în lume și fiecare dintre ele are lucruri care sunt admirabile sau chiar adevărate. Dar numai Isus asigură salvarea din păcat. Isus a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” (Ioan 14:6). Niciun lider religios nu a mai afirmat așa ceva – pentru că nu pot afirma așa ceva. Numai Isus are puterea și autoritatea de a ne ierta de păcate și de a ne da viață veșnică. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” (Ioan 3:16).
Un om pe nume Jack se plimba într-o zi pe marginea unei stânci abrupte, când, fără să-și dea seama, s-a apropiat prea mult de margine și a alunecat în gol. În cădere, a reușit să prindă o creangă, care i-a întârziat pentru moment căderea. Privind în jos, și-a dat seama că prăpastia se întindea pe încă cel puțin o mie de metri.
Nu avea cum să se țină de creangă la nesfârșit și nici nu putea să se cațere înapoi pe peretele stâncii. Atunci, Jack a început să strige după ajutor, sperând că cineva care trecea prin apropiere îi va arunca o frânghie sau ceva de care să se agațe.
– Ajutor! Ajutor! E cineva acolo sus? Ajutor!
A strigat îndelung, dar nimeni nu l-a auzit. Era gata să renunțe când, dintr-o dată, o voce s-a făcut auzită.
– Jack, Jack, mă auzi?
– Da, da, te aud, sunt aici jos!
– Te văd, Jack. Ești bine?
– Da, dar… cine ești și unde ești?
– Eu sunt Domnul, Jack. Sunt peste tot.
– Domnul… adică… DUMNEZEU?
– Da, Eu sunt.
– Doamne, te rog, ajută-mă! Dacă mă scoți de aici, promit că nu voi mai păcătui. Voi fi un om bun și te voi sluji toată viața mea!
– Mai încet cu promisiunile, Jack. Hai să te scoatem de acolo și apoi mai discutăm.
– Spune-mi ce să fac! Sunt pregătit să urmez instrucțiunile tale.
– Bine, ascultă cu atenție… Dă drumul crengii.
– Cum?
– Ai auzit bine: dă drumul crengii. Ai încredere în Mine. Eliberează-te.
A urmat o tăcere adâncă. După câteva momente, Jack a început să strige din nou:
Când Cheryl Prewitt avea 4 ani, obișnuia să se plimbe în jurul magazinului de fructe și legume al tatălui ei. În fiecare zi, lăptarul venea la magazin și o saluta cu cuvintele:
-„Ce mai face micuța mea, Miss America?”
La început, ea râdea, dar a început să se obișnuiască cu acest salut… și chiar să îl aprecieze. Curând salutul lăptarului a devenit un vis din copilărie… apoi un vis din adolescență. În cele din urmă, a devenit un scop… iar în 1980 a stat pe scena din Atlantic City fiind încoronată ca Miss America.
Lăptarul probabil nu și-a dat niciodată seama că salutul său către micuța Cheryl avea să fie luat în serios și că avea să devină realitate într-o zi. La fel, s-ar putea să nu îți dai seama de puterea cuvintelor tale de a influența pe alții, în bine sau în rău. Dacă transmitem cuvinte încurajatoare celor din jur, aceștia vor avea șansa de a trăi conform acestor cuvinte de încurajare. Dar dacă rănim pe cineva sau spunem lucruri care distrug, îi putem conduce spre disperare sau comportament negativ. „De aceea încurajați-vă și întăriți-vă unii pe alții”, a scris Pavel în 1 Tesaloniceni 5:11. Dacă faci acest lucru, vei oferi cuiva un dar minunat.
Într-un orășel canadian străbătut de râul Saint Laurent – o arteră fluvială vitală ce leagă Oceanul Atlantic de Montreal – s-a petrecut o tragedie care a zguduit întreaga comunitate. Râul, cunoscut pentru traficul intens de vapoare, era traversat de un pod mobil care se monta de câteva ori pe zi pentru a permite trecerea trenurilor de călători.
În ciuda faptului că operațiunile de asamblare și dezasamblare a podului fuseseră executate impecabil de mii de ori, iar personalul era instruit cu maximă atenție, acea zi blestemată avea să rămână adânc întipărită în memoria locuitorilor.
Operatorul podului își desfășura activitatea într-o baracă modestă situată pe malul râului, de unde controla automat instalarea și blocarea structurii mobile. În seara aceea, aștepta trecerea ultimului tren al zilei. Zărind în depărtare luminile garniturii, s-a îndreptat spre camera de control, pregătit să acționeze mecanismul la momentul potrivit. Însă când a apăsat butonul care trebuia să declanșeze așezarea și blocarea automată a podului, a descoperit cu groază că sistemul nu mai funcționa.
Consecințele unei astfel de defecțiuni puteau fi catastrofale – fără blocarea corespunzătoare, podul s-ar fi clătinat sub greutatea trenului, provocând deraierea și prăbușirea în apele râului a garniturii pline cu pasageri.
Într-o fracțiune de secundă, operatorul a părăsit cabina de control și a alergat pe celălalt mal al râului, unde se afla un levier manual pentru blocarea podului. Știa că trebuie să-l țină ferm apăsat pe toată durata trecerii trenului. Huruitul tot mai puternic al garniturii îi răsuna în urechi în timp ce își aplica întreaga greutate asupra levierului, conștient că viețile multor oameni depind acum de forța sa.
În timp ce menținea presiunea asupra mecanismului, un strigăt i-a înghețat sângele în vene: „Tati, unde ești?” Pe pod, îndreptându-se spre el, și-a văzut fiul de patru ani.
Primul impuls a fost să strige „Fugi! Fugi!”, dar trenul era prea aproape, iar picioarele micuțe ale copilului nu l-ar fi putut duce la timp în siguranță. Pentru o clipă, a fost gata să lase levierul și să-și salveze fiul. Dar a realizat că nu poate face asta – trebuia să aleagă între viața propriului copil și viețile sutelor de pasageri din tren.
A avut doar o clipă pentru a lua decizia imposibilă.
Trenul a trecut în siguranță mai departe. Niciunul dintre pasageri nu a știut despre trupușorul aruncat nemilos în apele râului. Nimeni nu a văzut fața împietrită de durere a tatălui care încă ținea strâns levierul, deși trenul trecuse demult. Nimeni nu l-a văzut mergând spre casă cu pași de plumb, pentru a-i spune soției despre moartea brutală a fiului lor.
Dacă puteți înțelege emoțiile care au răvășit inima acestui om, poate veți putea înțelege și sentimentele Lui Dumnezeu când și-a sacrificat propriul Fiu pentru a construi puntea dintre noi și viața veșnică.
Comunitatea Bisericilor Creştine Baptiste Caraş-Severin 