„Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui…”(Isaia 9:6)
Omul a ieşit în stradă şi dintr-o dată a rămas perplex. Apoi, cu vocea gâtuită şi-a strigat cu disperare vecinul, folosindu-şi graiul specific:
-„Vasile, adă patentu`că o picat Cristos”.
Ce s-a întâmplat de fapt era că vântul spulberase bucata de tablă aşezată la răscrucea dintre drumuri, care presupunea că îl înfăţişează pe Cristos, iar săteanul grijuliu s-a grăbit să repare ceea ce vremea potrivnică stricase.
Dincolo de comicul situaţiei, este tragic faptul că există atâţia oameni care au dumnezeu închipuit care poate fi reparat cu patentul şi ţintuit cu ciocanul.
„Lemnarul îmbărbătează pe argintar; cel ce lustruieşte cu ciocanul îmbărbătează pe cel ce bate pe nicovală, zicând despre îmbinare: „Este bună!”, şi ţintuieşte idolul în cuie ca să nu se clatine.“ (Isaia 41:7)
Nu este de mirare că un astfel de dumnezeu care de fapt există doar în plăsmuirea minţii omului, nu inspiră nici un fel de teamă, nici un respect şi nu impune ascultare.
Din acelaşi motiv, pentru cei mai mulţi sărbătoarea Crăciunului este foarte populară. Atâta vreme cât are în prim plan un copilaş neajutorat căruia îi plânge toată lumea de milă şi care nu are absolut nicio pretenţie de la nimeni, genul acesta de sărbătoare este de-a dreptul convenabil. Completat şi asezonat cu câteva fapte de caritatecare nu fac decât să amorţească conştiinţa injectată cu microbul păcatului, tabloul unei sărbători ratate este complet.
Regele meu nu este nicidecum din tablă şi nu poate fi ţintuit în cuie şi nici reparat cu patentul, nici chiar reprezentarea Lui nu este posibilă. Este adevărat că i s-au bătut cuie în mâini dar numai pentru că aşa a vrut El, iar acum este viu în veci vecilor, fără ca cineva să-l mai poată atinge ca să-i producă rău.
Regele meu a devenit (şi) om, născându-se în iesle, dar acest lucru nu îl face cu nimic mai prejos de ceea ce a fost dintotdeauna: Dumnezeu din Dumnezeu adevărat.
Regele meu S-a născut pe paie, dar doar pentru a mă învăţa pe mine lecţia smereniei şi a umilinţei.
Regele meu a acceptat să fie sărac doar din dorinţa de a îmbogăţi pe săracii pământului printre care mă număr şi eu.
Regele meu a trăit printre oameni, a suferit pentru păcate, a murit, a înviat şi apoi S-a înălţat la dreapta lui Dumnezeu. Regele meu a venit să facă din mine un cetăţean al Împărăţiei Sale, iar când S-a întors în cer a făcut promisiunea că va reveni să mă ducă şi pe mine în glorie.
Acesta este Regele meu iar eu îi sunt dator cu viaţa, viaţă pe care El a venit aici ca să o răscumpere şi să o înnoiască.
Dar regele tău cum este?
Un cerşetor bătu la poarta unui om bogat şi-i ceru găzduirea peste noapte. Bogatul începu să se răstească.
-“Dar ce-i ăsta, han? Stai afară!” Cerşetorul îl luă cu binişorul.
-“Iertaţi-mă, vă rog. Voi căuta adăpost în altă parte. N-am să vă mai necăjesc. Tare aş vrea însă să ştiu cine a zidit casa asta minunată.”
Acum, că nu mai trebuia să se ostenească cu găzduirea cerşetorului, bogătaşul se mai muie şi schimbă şi el tonul.
-“De, taică-meu.”
-“Ce meşter bun. Mai trăieşte?”
-“O nu, a murit. Eu sînt moştenitorul.”
-“Si cine o s-o moştenească la moartea dumneavoastră? Aveţi copii?”
-„Am. I-o las fiului meu mai mare. Tocmai s-a-nsurat. După ce mor, se mută el aici.” Cerşetorul păru multumit. Înainte de a pleca adăugă:
-“De, ziceam eu bine că ăsta-i han. Numai că n-am mai pomenit hangiu să se supere cînd cineva trage la el pentru o noapte.”
Toate casele noastre sînt un fel de hanuri. Habar nu avem cine a stat înainte în casa în care citești acum rândurile acestea. Şi nu ştii cine va sta mîine aci. „Lin`uenda”- va trebui s-o părăsesc.
Isus ne-a invitat la o reşedintă veşnică, paradisul Său. Desprinde-ţi mintea şi dorinţele de ceea ce e trecător.
Oricum, într-o zi va trebui să părăseşti totul.
“Biblia nu este învechită, nici modernă; Biblia este eternă.”
– Martin Luther
E corect să fim mulțumiți cu ce avem, nu cu ceea ce suntem.
Fii ceea ce ești și spune ce gândești,
“Când ne gândim la a fi părăsit, sau singur, ne referim la absența din jur a oamenilor; când nimeni nu e alături de tine, când nu ai cu cine să vorbești. Sau descoperim cã oamenii din jurul nostru cu noi nu ne înțeleg, ceea ce poate fi chiar mai rău decât să nu ai absolut pe nimeni în jur. Așadar, potrivit experienței mele, singurătatea nu este înlăturată dacă este cineva lângă mine. Trebuie să fie o persoană specială care să mă înțeleagă, cineva care să știe să asculte și care poate fi prezent, lângă mine, când am nevoie de el.”
Însã „nici cea mai intimă tovărășie omenească nu poate satisface cele mai profunde nevoi ale inimii. Inimile noastre sunt singure, până nu se odihnesc în Cel ce ne-a făcut pentru Sine.” Numai Dumnezeu ne poate satisface toate nevoile. De ce nu ne rezolvă Dumnezeu uneori singurătatea? „Există multe lucruri pe care Dumnezeu nu le rezolvă tocmai pentru că ne iubește. În loc să ne scoată din problemele pe care le avem, El ne vorbește. În necazul sau singurătatea sau durerea noastră, El ne spune: <Aceasta este o parte integrantă a călătoriei. Chiar dacă este porțiunea cea mai grea, nu este decât o porțiune și nu va dura tot drumul. Amintește-ți încotro te călăuzesc. Amintește-ți ce vei găsi la capătul călătoriei un cămin, un port și un cer.>”
„Este posibil atât să accepți, cât și să înduri singurătatea fără amărăciune când există o viziune a gloriei din spatele ei. Acesta este un lucru diferit de suspinul resemnării sau înfrângerii, de
abandonarea descurajată în fața unei sorți răuvoitoare, când doar stai și accepți. Față de împrejurările pentru care în lume nu există un răspuns final, avem două posibilități: fie să le
acceptăm considerându-le alegerea înțeleaptă și plină de dragoste a lui Dumnezeu spre binecuvântarea noastră (aceasta se numește credință), fie să fim iritați, considerându-le o dovadă a indiferenței Lui, a absenței purtării Lui de grijă, chiar a inexistenței Lui (ceea ce înseamnã necredință).”
„Singurătatea noastră nu poate fi rezolvată întotdeauna, însă ea poate fi întotdeauna acceptată ca fiind însăși voia lui Dumnezeu pentru momentul respectiv, ceea ce o va transforma în ceva frumos. (…) Dacă tot ceea ce ne cere acum este disponibilitatea de a accepta disciplina relativ simplă a singurătății, nu putem considera acest lucru o parte a darului Lui, acela de a ne permite să umblăm cu El?” Dacă ne gândim că Dumnezeu ne-a dat totul, nu ar trebui să-I oferim și noi Lui totul?”
„A-I da lui Dumnezeu totul nu înseamnă a-I da numai trupul meu ca o jertfă vie, ci și orice altceva: tot ce sunt, tot ce am și tot ce sufăr. Iată un domeniu vast, însă cel despre care discutăm noi este o anumită formă de suferință: singurătatea. Am spus că ea poate fi considerată un dar ceva primit și acceptat.” „Ceea ce pun pe altarul consacrării nu este nimic mai mult și nimic mai puțin decât ceea ce am în momentul de față.”
„Acum înțeleg altfel jertfa. și nu doar înțelegerea mea este alta, ci și viața mea. Accentul acum nu îl mai pun pe pierdere, privare sau pe prețul care trebuie plătit. Văd totul ca pe un act de închinare inteligentă și ca pe un dar pe care Dumnezeu mi l-a dat ca să I-l dau înapoi Lui, astfel încât El sã facă ceva din el.”
„Singurătatea este un pustiu, însă dacă o primești ca pe un dar, dacă o accepți din Mâna lui Dumnezeu și I-o aduci Lui înapoi ca jertfă cu mulțumiri, ea poate deveni o cărare spre sfințenie, spre glorie, spre Dumnezeu Însuși.”
„Răspunsul la singurătatea noastră este dragostea nu să găsim pe cineva care să ne iubească, ci să ne predăm în brațele lui Dumnezeu care ne-a iubit cu o iubire veșnică. Dragostea față de El se va exprima atunci printr-o jertfire cu bucurie și din toată inima în dragoste față de alții.”
„Să-L lăsăm pe Dumnezeu să transforme singurătatea noastră în putere de a sluji. Să-L lăsăm pe El să ne elibereze de noi înșine, astfel încât să putem deveni slujitorii altora. Așa cum temelia unirii noastre cu Hristos este dragostea Sa jertfitoare, tot așa temelia unirii noastre cu alții este aceeași dragostea care se uită pe sine și problemele ei și se jertfește pentru alții.”
Citate din „Cărarea singurătății”,
de Elisabeth Elliot
„Planurile se pun la cale prin sfat! Fă războiul cu chibzuință. “ (Proverbe 20:18)
„Ci tu, când faci milostenie, sã nu știe stânga ta ce face dreapta,
pentru ca milostenia ta să fie făcută în ascuns; și Tatãl tău, care
vede în ascuns, îți va răsplãti.“ (Matei 6:3-4)
Există o mare ispită în fiecare din noi: dorința ca și alții să cunoască acțiunile și faptele noastre onorabile. Deși bine intenționați în acele acțiuni, parcă ne simțim mai confortabil dacă află și alții detalii despre slujirea noastră. Așa se face că dacă vizităm un bolnav, vrem ca și alții să știe unde am fost noi, dacă am ajutat pe cineva în criză, ne simțim bine când mai știu și alții despre acest lucru. Oare să existe teama că acele acțiuni vor trece neobservate și astfel vor rămâne nerăsplătite? Sau este vorba pur și simplu de gâdilarea firii noastre pământești?
Ceea ce ar trebui să știm fiecare dintre noi este că lui Dumnezeu îi place discreția.
Când vrem să facem o lucrare de slujire nu trebuie să ne temem că aceasta va trece neobservată. Se poate întâmpla ca oamenii să nu observe efortul și slujirea noastră, dar Dumnezeu vede întotdeauna. El nu vede doar lucrurile din exterior. Dumnezeu nu vede doar lucrurile făcute în văzul tuturor. El este un Dumnezeu care vede în ascuns. Chiar și cele mai tainice gânduri îi sunt descoperite. Cele mai ascunse acțiuni ale noastre, sunt deplin descoperite înaintea ochilor Lui.
Domnul Isus ne-a învățat practica discreției. El ne-a spus să ne rugăm în ascuns.
Tot El ne-a învățat că atunci când facem milostenie să o facem în ascuns. Când ajutăm pe cineva, când vrem să-i fim alături, când ne oferim sprijinul, este bine să o facem cu discreție, fără publicitate. Atunci Dumnezeu știe că o facem pentru El, nu pentru a fi remarcați de alți oameni, nu pentru apreciere, nu pentru căutarea unei glorii trecătoare.
Iar Dumnezeu nu rămâne dator. Niciodată. Slujirea discretă, ascunsă de ochii celorlalți oameni nu va rămâne în anonimat. Dumnezeu vede și Dumnezeu știe să răsplătească în felul Său și la vremea Sa pe toți cei care au înțeles și iubesc disciplina discreției.
A te ruga fără căldură, este la fel ca şi când ai vâna cu un câine mort;
Comunitatea Bisericilor Creştine Baptiste Caraş-Severin 