Comunitatea Bisericilor Creştine Baptiste Caraş-Severin

Un preot tânar şi soţia lui, trimişi la prima lor parohie, ajung acolo într-o zi de octombrie şi constată că clădirea bisericii este într-o stare deplorabilă.

Plini de entuziasm, îşi propun să o restaureze până în Ajunul Crăciunului, când voiau să organizeze prima slujbă. Muncesc din greu, repară pereţii, tâmplăria, refac ușile, curăţă şi termină totul pe 18 decembrie! Pe 19 însă începe o vijelie cumplită, care desprinde o bucată din acoperiş, iar apa scursă le distruge o porţiune mare dintr-un perete lateral.

Întristat că trebuie să amâne slujba de inaugurare, preotul pleacă spre casă, dar pe drum se opreşte la o licitaţie în scopuri caritabile şi acolo îi atrage atenţia o faţă de masă brodată, de o mare fineţe, care avea în mijloc o cruce; îşi dă seama că are exact dimensiunea porţiunii de perete avariat, o cumpără şi se întoarce la biserică.

Între timp începuse să ningă, iar în staţie zăreşte o doamnă în vârstă care tocmai pierduse autobuzul. O invită să-l aştepte pe următorul în biserică, iar el începe să fixeze faţa de masă pe peretele avariat. Doamna aşteaptă absentă într-un colţ; deodată îşi ridică ochii şi, şocată, îl întreabă pe preot de unde are faţa de masă cu iniţialele ei (EBG). Îi povesteşte apoi că ea o brodase în Austria în urmă cu 35 de ani, în timpul războiului. La venirea naziştilor a fost nevoită să plece în grabă şi-şi lăsase în urmă soţul, care a fost arestat şi trimis în lagăr… Era ultima dată când l-a mai văzut.. Impresionat, preotul a vrut să-i returneze faţa de masă, dar ea i-a spus că e mai bine să rămână în biserică. Descumpănit, preotul îşi dă seama că tot ceea ce poate să facă este să o conducă pe doamna întristată acasă.

Slujba de inaugurare a bisericii reuşeşte de minune, iar la sfârșit preotul îşi conduce spre ieşire enoriaşii. Când revine observă pe un scaun un domn în vârstă cu ochii pironiţi pe faţa de masă de pe perete. Bărbatul îi povesteşte îndurerat că faţa de masă fusese brodată de soţia lui, care dispăruse pe timpul ocupaţiei naziste şi pe care o credea moartă… Atunci preotul îl roagă să-l însoţească într-o scurtă plimbare cu maşina şi îl duce la domiciliul bătrânei doamne, unde asistă la cea mai impresionantă revedere de Crăciun.

Dumnezeu nu te lipsește niciodată de o binecuvântare, decât pentru a face loc unei alte binecuvântări mai mari!

Sunt mulți azi care au avioane personale. Un om de afaceri era în avionul lui, peste ocean. Avionul era pilotat chiar de el. Dar s-a întâmplat că ceva la motor s-a defectat și avionul s-a prăbușit în ocean. Individul respectiv era bine antrenat pentru situații dificile. Era bun înotător. Ar fi putut, probabil, să ajungă la țărm. Dar o mică rană produsă în timpul pră- bușirii avionului a produs sânge care a atras rechinii. A luptat cu rechinii câteva ore. Incredibil! A luptat cu ei din răsputeri, dar știa că puterea lui fizică până la urmă se va epuiza. Apoi, a fost localizat și salvat de un elicopter. Aplicația pe care a facut-o Billy Graham este foarte profundă. Puterea lui de om robust nu l-a mai ajutat, experiența lui de pilot nu l-a mai ajutat si nici înțelepciunea lui. A fost nevoie de o intervenție pentru a fi salvat.

În viaţa de credință avem situaţii în care suntem la marginea prăpastiei. Un pas mai trebuie şi vine prăbuşirea. În acele situații extreme nimic nu ne mai poate ajuta: nici puterea noastră, nici experienţa vieţii şi nici deşteptăciunea noastră. Ci numai intervenţia divină. Ce minunat e că El intervine în asemenea situaţii! El e Ocrotitorul nostru, Cetate tare-n vreme grea. Putem conta pe El; nicicând nu ne va părăsi!

Billy Graham

O biserică avea nevoie de un preot. Unul dintre membrii comitetului de conducere al bisericii şi-a propus să afle ce fel de preot îşi doreau colegii săi. De aceea, a scris o scrisoare de intenție ca fiind din partea unui pretendent la funcţia vacantă, şi le-a citit-o colegilor săi:

-Domnilor, „Înţeleg că aveţi un post liber. Doresc să îmi depun cu această ocazie cererea de ocupare a postului. Deţin numeroase calificări pe care cred că le-aţi aprecia mult. Am fost binecuvântat cu darul predicării şi am avut succes ca scriitor. Mulţi oameni care mă cunosc afirmă că sunt un bun organizator. Am fost lider în multe locuri în care am lucrat.

-Desigur, mi-au fost reproşate şi multe defecte. Am peste 50 de ani, dar nu am predicat niciodată în acelaşi loc timp mai mult de trei ani. De câteva ori am fost nevoit să părăsesc oraşul, după ce predicile mele au provocat tulburări şi revolte în masă. Trebuie să recunosc că am fost închis de trei sau de patru ori, deşi nu consider că am făcut ceva rău.

-Starea mea de sănătate nu este foarte bună, dar cred că mai am o vreme de trăit. De-a lungul timpului, am fost implicat în diferite activităţi comerciale, care m-au ajutat să supravieţuiesc din punct de vedere financiar. Bisericile în care am predicat până acum au fost de regulă mici, deşi erau situate în oraşe mari.

-Nu m-am înţeles prea bine cu liderii religioşi din oraşele în care am predicat. De fapt, unii dintre aceştia chiar m-au ameninţat, m-au atacat în justiţie, sau m-au agresat fizic.

-Memoria mea nu este foarte bună. I-am uitat complet pe mulţi oameni pe care i-am botezat. Totuşi, dacă mă veți angaja, voi face tot ce îmi va sta în puteri pentru a deservi comunitatea voastră religioasă, chiar dacă voi fi nevoit să muncesc pentru a-mi câştiga traiul.”

După ce le-a citit această scrisoare, membrul comitetului bisericesc şi-a întrebat colegii dacă erau interesaţi de cel care a scris-o. Aceştia i-au răspuns la unison că persoana respectivă nu era potrivită pentru biserica lor. Nu numai că nu erau interesaţi de un preot cu sănătatea precară, orgolios, generator de necazuri, cu memoria şubredă, şi peste toate, fost puşcăriaş, dar s-au simţit chiar insultaţi de dorința acestuia de a fi angajat.

Membrii comitetului l-au întrebat atunci pe colegul lor care era numele celui care a depus cererea.

Acesta le-a răspuns: Apostolul Pavel.

Un băiat de la țară a plecat la oraș pentru a obține un loc de muncă. Înainte de a pleca, mama lui i-a spus:

-„Fiule, vreau să-mi promiți că vei merge la biserică în fiecare duminică.” El a promis și a plecat la oraș.

După prima săptămână de lucru și-a făcut prieteni dintre cei ce lucrau împreună cu el. În weekend noii lui prieteni l-au invitat să meargă cu ei duminica la călărie. Și-a adus aminte de promisiunea făcută mamei sale și le-a zis:

-„Îmi pare rău, dar nu pot să vin.”

Prietenii au continuat să-l preseze și, după un timp, el a fost de acord să meargă. Următoarea duminică a ieșit cu ei la plimbare cu caii. În jurul orei 11, au intrat în oraș și pentru că drumul le trecea pe langă biserică au auzit cu toții clopotele anunțând începutul serviciului divin. Băiatul nostru și-a văzut părinții mergând pe jos la biserica de la țară și si-a adus aminte de promisiunea făcută mamei, dar continuat să călărească. Clopotele se auzeau din ce în ce mai slab. Când au ajuns la marginea orașului, băiatul s-a oprit și a spus:

-„Dragii mei, eu vin dintr-o familie creștină. Mama mea mi-a cerut să-i promit că voi fi în biserică astăzi. Am observat că cu cât mă îndepărtez mai mult clopotele bisericii se aud din ce în ce mai slab. Dacă vom merge mai departe, eu nu voi mai fi capabil să aud clopotele. Mă întorc acum, atât timp cât le mai pot auzi.”

O poveste interesantă despre ce înseamnă să iei decizii cât încă mai este har.