Comunitatea Bisericilor Creştine Baptiste Caraş-Severin

J. B. Philips a descris existența noastră în această lume ca viața unor scafandri care lucrează la mari adâncimi: „Apa nu este elementul nostru, dar eliberarea scufundătorului va veni curând, cu aerul proaspăt și lumina zilei, cu zâmbetul celor dragi și cunoscuți. Imaginea aceasta săracă nu poate descrie pe deplin bucuria de nedescris spre care vom irumpe din această închisoare, spre satisfacția plină de iubire a adevăratului nostru cămin”.

Ca să avem viață veșnică și să nu mergem la judecată, trebuie să ascultăm Cuvintele Domnului și să credem în Dumnezeu Tatăl care L-a trimis pe Isus în lumea noastră. Condiția vieții veșnice nu este credința în viața de dincolo, ci credința în dătătorul acestei vieți, nu în eternitate ci în Mântuitorul nostru Isus Christos și în Cel ce L-a trimis. Eternitatea este Isus Christos.

Cutremurul din 1988 din Armenia a ucis mai mult de 30.000 de oameni în mai puţin de 4 minute. În panica ce cuprinsese pe toată lumea, un tată s-a repezit spre şcoala fiului său. Ajuns acolo, a găsit clădirea complet năruită. Şi cum stătea şi se uita la grămada de moloz ce fusese şcoala, şi-a adus aminte de promisiunea pe care i-o făcuse fiului său. „Indiferent de ce s-ar întâmpla, voi fi mereu lângă tine.” Ochii i s-au umplut de lacrimi şi deşi nu mai avea ce face, pur şi simplu nu-şi putea lua gândul de la promisiunea făcută. Şi-a adus aminte că sala în care învăţa fiul său era în colţul din spate, dreapta, al clădirii. A mers acolo şi a început să dea molozul la o parte. Oamenii prezenți, au încercat să îl smulgă de pe grămada de moloz spunându-i că era prea târziu, copiii muriseră, nu mai putea face nimic.
-„Du-te acasă!” Chiar şi un poliţist şi un pompier au încercat să îl facă să plece acasă. Dar la toţi el le spune:
-„Aveţi de gând sau nu să mă ajutaţi?”
Nu i-au dat nici un răspuns, iar el a continuat să sape după fiul său. Trebuia să se convingă că fiul lui chiar murise.
Au trecut 8 ore, 12 ore, 24 de ore, 36 de ore. În ceasul al 38-lea, dând la o parte ultimul bolovan, a auzit glasul fiului lui.
-„Armand!” şi-a chemat tatăl fiul pe nume şi glasul s-a auzit întrebând:
-„Tati?”
-„Da, eu sunt, tata!” Şi apoi s-au auzit aceste cuvinte fără preţ:
-„Tati, le-am spus celorlalţi copii să nu se-ngrijoreze pentru că dacă tu eşti în viaţă, atunci sigur ai să vii să mă salvezi pe mine, şi dacă mă salvezi pe mine, atunci şi ei sunt salvaţi.”

Este o palidă ilustratie a ceea ce Dumnezeu face pentru noi în timpul nedreptăților de care avem parte. El ne caută pentru a ne scoate de sub dărâmături pentru a ne restaura și a ne da tăria de care avem nevoie pentru a ne continua alergarea.
La final vreau să vă amintesc, atunci când nedreptatea își arată colții menține comunicarea deschisă cu cerul și adu-ți aminte că și alții trec prin aceleași stări dar antidotul îl are întodeauna Dumnezeu. Până data viitoare rămâneți sub binecuvântarea Lui Dumnezeu.

Niccolo Paganini (1782-1840) a fost un cunoscut compozitor și violonist italian. El a fost dintre cei mai de seamă inovatori ai tehnicii violonistice. Se spune că în una din seri, asistența aștepta cu nerăbdare începerea unei reprezentații a lui Paganini. Sunetele viorii lui Paganini parcă zburau. Deodată se auzi ceva straniu: una din corzile viorii maestrului se rupse. Dirijorul, orchestra și publicul înlemniră, dar nu și Paganini. Uitându-se la partitură, continuă să scoată sunete frumoase dintr-o vioară cu o coardă ruptă. Dirijorul și orchestra reluară partitura muzicală. Înainte ca publicul să se însenineze, un alt sunet atrase atenția spectatorilor. Se rupse o altă coardă a viorii. Dirijorul se opri din nou. Orchestra la fel, dar nu și Paganini. Ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, el continuă concertul. Dirijorul și orchestra impresionați începură să cânte. Dar nefericirea se repetă din nou. Dirijorul se opri, la fel și orchestra, iar spectatorii înmărmuriră. Însă Paganini continuă. Scoase toate sunetele cu o singură coardă. Dirijorul se încurajă, și tot așa și orchestra, iar publicul trecu de la liniște la aplauze. Paganini a atins gloria! El este simbolul profesionistului, care continuă să meargă înainte prin greutăți.

Viața este un mozaic de experiențe și transformări. Viața noastră se aseamănă adeseori cu vioara lui Paganini căreia i s-au rupt corzile. Prietenii ne părăsesc; câteodată dușmani ne sunt cei din casă, avem parte de nedreptăți și peste tot sunt „corzi rupte“. Ce facem? Să cădem descurajați la pământ? Nu, niciodată! Să mergem la Mântuitorul așa cum suntem și El poate creea din coarda vieții noastre o simfonie a împlinirii noastre, demonstrând  puterea lui Dumnezeu de a transforma eșecul și nedreptatea în caractere nobile de fii de Dumnezeu.

Şi Ilie dorea să moară. 1 împăraţi 19:4

Este un lucru remarcabil că Ilie – omul pentru care Dumnezeu pregătise o soartă infinit mai bună, care nu avea să moară niciodată, fiindcă urma să fie luat la cer într-un car de foc ca să nu vadă moartea – se ruga acum: „o, Doamne, ia-mi sufletul, cad nu sunt mai bun decât părinţii mei” (1 împăraţi 19:4). Avem aici o dovadă memorabilă a faptului că Dumnezeu nu răspunde întotdeauna rugăciunilor cu aceeaşi monedă, deşi o face întotdeauna în consecinţă. El i-a dat lui Ilie ceva mai bun decât ceruse, şi din asta se vede că Dumnezeu a auzit într-adevăr rugăciunea lui Ilie. Este ciudat că neînfricatul Ilie se sperie atât de tare de ameninţarea Izabelei încât vrea să moară, şi este o binecuvântare că Tatăl ceresc nu îi răspunde pe măsură. Există o limită în doctrina rugăciunii prin credinţă. Nu trebuie să credem că Dumnezeu ne va da tot ce ne trece nouă prin cap să cerem. Ştim că uneori cerem şi nu primim, fiindcă „cerem rău” (Iacov 4:3). Dacă cerem ceea ce nu este făgăduit, dacă contrazicem spiritul pe care vrea Domnul să-1 cultivăm, dacă cerem ceva contrar voinţei Sale sau ne îndoim de providenţa Sa, dacă cerem pentru a ne mulţumi egoismul şi fără să ne gândim la slava Lui, nu trebuie să ne aşteptăm să primim ceea ce cerem. Totuşi, când cerem prin credinţă, fară îndoieli, şi nu primim exact lucrul pe care l-am cerut, vom primi un echivalent, şi mai mult decât un echivalent Aşa cum remarca cineva „dacă Domnul nu-ţi dă argint, îţi va da aur; şi dacă nu-ţi da aur, îţi va da diamante„. Dacă nu-ţi dă exact lucrul pe care l-ai cerut, îţi va da ceva echivalent, şi te vei bucura mai mult de acesta. Roagă-te mult, deci şi fă din aceasta, un timp de mijlocire continuă. Dar ai grijă pentru ce te rogi.

Dar acum Cristos a înviat din morţi, pârga celor adormiţi. 1 Corinteni 15:20

DIN PRICINA PAŞTELOR

Cristos a înviat! Ce mesaj schimbător de vieţi conţin aceste scurte cuvinte! Oamenii cărora le scria apostolul Pavel această epistolă ştiau acest lucru, dar unii din ei nu captaseră adevărul că prin învierea Sa, Cristos îi asigură pe toţi credincioşii Săi că vor învia şi ei în trup.
Acest adevăr a fost deosebit de mîngîietor pentru o femeie, pe nume Frieda Barkman, după ce fiul ei adoptiv.Vernon, în vîrstă de 15 ani, a fost omorît într-un accident.
Temându-se că va fi curând uitat de către cei mai mulţi din prietenii săi, ea a început să le scrie cu multă insistenţă, sperînd ca în felul acesta, le va păstra vie memoria fiului ei. Apoi, deodată şi-a dat seama că ea n-are nevoie să mai facă aceasta. Vernon era încă viu. Nu îşi încetase existenţa. El se va întâlni din nou cu toţi prietenii lui. De unde ştia? Iată răspunsul ei: „Datorită Paştelui. Pentru că la ultima noastră rugăciune în familie, el s-a rugat: „Iţi mulţumesc, Doamne, Dumnezeule, că sunt copilul Tău”.
Rareori mă gîndesc la toţi bunicii mei, la unchi şi mătuşi şi la mulţi alţii ce au plecat din lumea aceasta. Cît de repede uităm noi! Cît de repede vom fi uitaţi, după ce-am plecat. Dar acesta nu este un lucru de care trebuie să ne îngrijorăm. Datorită Paştelui, ştim că noi, creştinii, ne vom întîlni din nou de partea cealaltă. In trupurile de slavă ne vom îmbrăţişa unii cu alţii din nou. Datorită Paştelor, orizontul este strălucitor! Viaţa poate părea deprimantă, dar nu este – nu pentru un copil al lui Dumnezeu! Datorită Paştelor, Cristos trăieşte, şi noi vom trăi. 

Zburăm acum spre locul în care Cristos
Cu drag ne conduce spre cerul frumos.
Ca Isus trăi-vom învierii misterul;
A noastră e crucea, mormântul şi cerul.    – C. Wesley

Si pe la ceasul al noualea, Isus a strigat cu glas tare: „Eli, Eli, lama sabactani?”, adica: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Mat.27:46

DUREREA PĂRĂSIRII

Priviţi-L pe Mântuitorul în adâncurile durerii. Nici un alt loc nu este mai plin de durere decât Calvarul şi nici un alt moment atât de sfâşietor ca cel în care Christos strigă „Dumnezeule! Dumnezeule! Pentru ce m-ai părăsit?” In momentul acesta, slăbiciunea fizică se uneşte cu tortura mentală a ruşinii şi infamiei la care era supus. Agonia spirituală cauzată de lipsa prezenţei Tatălui întrecea orice limită şi durerea devenise insuportabilă. Era cel mai întunecat ceas al groazei. Coborâse acum în fundul abisului suferinţei. Nici un om nu poate înţelege pe deplin aceste cuvinte. Unii dintre ei cred că avem dreptul să strigăm uneori „Dumnezeule! Dumnezeule! Pentru ce m-ai părăsit?” într-adevăr, sunt vremuri în care zâmbetul Tatălui este eclipsat de nori şi întuneric, dar atunci trebuie să ne amintim că Dumnezeu nu ne părăseşte niciodată. In cazul nostru, este o părăsire iluzorie; în cazul lui Christos a fost o părăsire reală. Noi suferim când simţim că dragostea Tatălui ne este retrasă pentru puţin timp; dar cine poate spune cât de adâncă a fost agonia Fiului, în momentul în care Tatăl şi-a întors faţa de la El? In cazul nostru, strigătul este cauzat adesea de necredinţă.
In cazul Său, era urmarea unui fapt îngrozitor, fiindcă Dumnezeu îşi întorsese într-adevăr faţa de la El. O, suflet sărman care ai trăit odinioară în prezenţa Domnului, dar acum te-ai cufundat în întuneric, aminteşte-ţi că El nu te-a părăsit cu adevărat. Dumnezeul care se ascunde în nor este tot Dumnezeul nostru, şi ne iubeşte la fel de mult şi atunci când se învăluie în toată strălucirea harului. Dar de vreme ce gândul că Dumnezeu ne-a părăsit ne cufundă într-o asemenea suferinţă, cum credeţi că a fost sufletul Mântuitorului când a strigat „Dumnezeule! Dumnezeule! Pentru ce m-ai părăsit?„