Este povestea Celui mai iubit Om din istorie. 

N-a avut servitori, dar totuşi I se spunea Stăpân.

N-a avut nici o diplomă, dar totuşi oamenii Îl numeau Învăţător.

N-a avut medicamente şi totuşi I se spunea Medic.

N-a avut armată, însă erau mulţi care se temeau de El.

N-a câştigat nici un război, dar cu toate acestea a cucerit lumea.

N-a comis nici o crimă şi totuşi a fost răstignit. A fost înmormântat, dar trăieşte şi azi.

Numele Lui este ISUS HRISTOS. I se mai spune şi Domnul sau Mântuitorul.

A trăit o viaţă minunată, fiind un om deosebit. Viaţa Lui a fost plină de minuni, începând chiar de la naştere. Cine altcineva din toată istoria lumii a mai fost conceput de o fecioară?
Nu s-a născut într-o familie bogată. Părinţii Săi erau săraci şi în acest fel, Isus a fost deprins cu sărăcia şi cu lipsurile, dar cu toate acestea, El era mereu vesel. Încă de mic, a dat dovadă de multă înţelepciune, însă tot timpul a evitat să atragă vreo atenţie asupra Lui.

Isus şi-a petrecut copilăria şi tinereţea Sa, în Nazaretul cel sărman şi puţin preţuit. El umbla adesea pe potecile înguste care duceau spre câmpiile întinse. Ochii Săi priveau cu admiraţie minunile măreţe ale naturii. Florile frumoase, arborii cel înalţi, stâncile prăpăstioase şi munţii falnici, totul avea atracţie pentru El. Admira aurora dimineţii şi apusurile maiestoase ale soarelui. Era copleşit la auzul cântăreţilor fericiţi ai pădurii, cum ei proclamau laudă Creatorului şi adesea Îşi unea glasul cu al lor în cântări de laudă.
De pe munţii Nazaretului, Isus privea în jos la oamenii care aşteptau venirea Sa, timp de mii de ani şi care totuşi nu erau pregătiţi să-L primească. În singurătatea liniştită a colinelor şi a dumbrăvilor, neobservat de vreun ochi omenesc, El comunica cu Tatăl Său, încurajându-se cu privire la lucrarea vieţii Sale, pe care o avea de îndeplinit.

Spre deosebire de vieţile celorlalţi oameni celebri, viaţa lui Isus nu este doar istorie, ci reprezintă pentru nenumăraţii Lui urmaşi, un model al dragostei divine, prin sacrificiu şi jertfire de Sine.
Viaţa lui Isus, este o poveste de dragoste adevărată, care descrie iubirea Creatorului Universului, pentru copiii Săi căzuţi în păcat, o iubire care a mers atât de departe, încât „a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”.

A trăit o viaţă curată, sfântă, pentru că era Însuşi Fiu de Dumnezeu. Viaţa Lui s-a distins prin simplitatea şi curăţia de care a dat dovadă. Încă de copil, a arătat întotdeauna blândeţe şi amabilitate. Mâinile şi picioarele Sale, erau întotdeauna gata să ajute. A vindecat bolnavii, a înviat pe cei morţi, a dat vedere orbilor, a înmulţit hrana, pentru a hrăni o mare mulţime de oameni, a avut putere asupra naturii, liniştind furtunile şi mergând pe ape. Chiar şi valurile înspumate, la porunca Lui s-au liniştit. Însă scopul Lui măreţ, a fost unul mai nobil decât toate acestea. Şi-a iubit semenii, mai mult decât pe Sine şi i-a îndrumat pe oameni pe calea către cer, arătându-le că El este unica speranţă a omenirii, El este Calea. El a fost dumnezeirea în chip omenesc. El a venit ca Lumină a lumii. A venit pentru a lumina şi a împrăştia întunericul amăgirilor celui rău.

Însă oamenii, care aşteptau venirea Sa, timp de mii de ani, nu erau pregătiţi ca să-L primească. Au interpretat greşit toate faptele Lui bune şi toate învăţătura pe care o dădea oamenilor. N-au crezut că El este Mesia, Cel trimis de Dumnezeu pentru a răscumpăra păcatele omenirii şi au vrut să scape de El. Aşa că, fariseii şi cărturarii, cei cu vază în societate, s-au sfătuit cum să-L aresteze şi s-a folosit de unul dintre ucenicii Lui pentru a-L trăda pe Isus, în schimbul a treizeci de arginţi. Treizeci de arginţi – preţul trădării. Mulţi dintre oamenii de atunci, nu au cunoscut adevărata valoare a Fiului lui Dumnezeu.

Însă Isus a ştiut care va fi sfârşitul lucrării sale pe pământ, aşa că nu i-a mai rămas decât puţin timp pentru a-i mângâia şi a-i instrui pe urmaşii Lui, pe cei care, într-un număr mic, L-au primit cu braţele deschise şi L-au urmat oriunde. Ultimele Lui sfaturi erau pline de milă şi de adevăr. Aceste ultime clipe petrecute cu Învăţătorul lor, erau pentru ucenicii Săi de o valoare nepreţuită. Cu braţele Sale, Isus îi cuprinse pe toţi într-o îmbrăţişare strânsă, iar sufletul Său rosti o rugăciune, pe care îngerii n-o mai auziseră niciodată, o rugăciune plină de ardoare, ce pornea din adâncul sufletului Său. Îşi predase comunitatea Sa aleasă în braţele Tatălui.
Fiecare pas făcut mai departe, părea tot mai greu pentru Isus. Simţea apăsând pe umerii Lui, o povară foarte grea. Toată neascultarea omenirii şi toate fărădelegile apăsau pe umerii Lui. Ştia că în faţa Lui este moartea. Corpul îi tremura, iar faţa palidă exprima o durere nespusă. Căzu cu faţa la pământ şi-i ceru ajutor Tatălui. Se temea că nu va fi în stare să suporte lupta cu stăpânirile întunericului. Chiparoşii şi palmierii erau martorii muţi ai chinului Său sufletesc. De pe ramurile lor înfrunzite, picura roua grea şi umedă a nopţii, asupra Chipului Său plecat la pământ, ca şi când natura ar fi vărsat lacrimi pentru lupta Creatorului ei. El, Cel Atotputernic, acum era ca o trestie frântă, biciuită de furtuni sălbatice.

Momentul înfricoşat sosise, acel moment care avea să hotărască soarta lumii. Cetele cereşti aşteptau rezultatul cu cea mai mare încordare. Soarta omenirii oscila în cumpănă. Durerile şi jalea unel lumi osândite de păcat, se ridicau în faţa Lui. Hotărârea Sa este luată. El vrea să salveze omenirea, oricât de mult L-ar costa.
Cei care au vrut să-L aresteze, erau pe urmele Lui, în frunte cu ucenicul care a fost mituit pentru a-L trăda. A fost luat de mulţimea batjocoritoare şi plimbat pe la toate autorităţile, de la marele preot la guvernatorul roman. Aceştia au pus soldaţii romani să-L biciuiască. Drept ofrandă pentru Împăratul împăraţilor, Isus a primit şi o cunună de spini, pe care soldaţii i-au pus-o pe capul lui Isus. 

Într-un final, când a fost dat verdictul – osândire la moarte, prin crucificare, mulţimea batjocoritoare a scos strigăte triumfale.
O cruce, ce era deja pregătită, a fost pusă pe umerii Săi răniţi si sângerânzi. Picuri de sânge îi curgeau din fruntea în care spinii au străpuns. Cu crucea în spate, Isus a pornit spre dealul Golgotei, locul sacrificiului suprem. Locul unde dragostea a învins ura.
La locul de execuţie, Isus nu lăsă să se audă nici un strigăt de durere; faţa Sa rămase palidă şi liniştită, dar picături mari de sudoare stăteau pe fruntea Sa. Nici o mână miloasă nu era, ca să-i şteargă sudorile morţii şi nici un cuvânt de compătimire şi de credincioşie. În timp ce soldaţii îşi executau lucrarea lor înfricoşată, Isus suporta cele mai grozave chinuri de moarte. El nu dorea răzbunare pentru duşmanii Lui, ci în timp ce era pe cruce, s-a rugat pentru ei: „Tată, iartă-i căci nu ştiu ce fac!”

Acolo, pe cruce, Isus purta povara păcatului întregii omeniri. El a fost socotit printre cei fără de lege, pentru ca să poată scăpa pe oameni de sub blestemul legii. Orice chin suportat de Fiul lui Dumnezeu pe cruce, orice picătură de sânge care curgea de pe fruntea Lui şi din locul unde piroanele I-au străpuns mâinile, toate acestea spun: Din iubire pentru tine, am suportat toate aceste chinuri şi batjocuri.

Îngerii priveau cu uimire la iubirea nemărginită a lui Isus. Natura neînsufleţită îşi exprima compătimirea faţă de Creatorul ei. Chiar şi soarele refuza să fie martor al acestei scene de groază. Razele sale strălucitoare, dintr-o dată s-au stins şi un întuneric total, învăluia crucea şi împrejurimile, asemeni unui văl funebru. În acel întuneric grozav, în timp ce mulţimea era învăluită de spaimă, Isus a strigat: „S-a isprăvit! Tată, în mâinile Tale îmi încredinţez duhul.” O lumină cerească a învăluit crucea, iar Faţa Mântuitorului strălucea precum soarele. Soldaţii care înconjurau crucea şi care au fost martorii întunericului de trei ore şi a cutremurului de pământ, au fost adânc uimiţi de ceea ce au văzut. Însuşi căpitanul lor a declarat: „Cu adevărat, acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!”
Misiunea Lui a fost îndeplinită.

Hristos a murit pe crucea din Golgota, deschizând astfel drumul către Tatăl, pentru fiecare naţiune în parte.
Însă Isus nu a rămas în mormânt. Altfel, zadarnică I-ar fi fost moartea. Aşa cum le-a spus ucenicilor, după trei zile, Isus a înviat, arătând astfel că El are putere asupra morţii şi asupra vieţii.
Lupta dintre Hristos şi lumea întunericului a luat sfârşit. Hristos a biruit, cu moartea pe moarte călcând. Cu cea mai adâncă bucurie şi adorare, cetele îngereşti se pleacă înaintea Lui, iar strigătele lor de veselie răsună în tot cerul: 
„Mielul care a fost junghiat, este vrednic să ia toată puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, onoarea şi lauda!” Cântări triumfale se amestecă cu muzica harfelor îngereşti, până când cerul parcă se revarsă de bucurie şi laudă. Fiul lui Dumnezeu triumfă asupra prinţului întunericului şi a biruit moartea şi mormântul. Cerul răsună de glasuri care vestesc în acorduri înălţătoare: „A Celui ce stă pe scaunul de domnie şi a Mielului, să fie lauda şi cinstea, în vecii vecilor!”