Comunitatea Bisericilor Creştine Baptiste Caraş-Severin

(1) Chiar dacă m-aş ruga în public, astfel încât să-i fac pe toţi să se simtă uimiţi în faţa evlaviei mele, şi chiar dacă aş vorbi în faţa altora cu cuvinte pompoase, încât să-i duc de nas pe toţi cu elocinţa mea, şi chiar de aş avea o voce încât să storc în biserică lacrimi din ochii bătrânilor şi aplauze din partea tinerilor, dacă nu-mi iubesc soţia, sunt egal cu zero.

(2) Şi chiar dacă aş predica în biserică sau aş da învăţătură la întâlnirile tinerilor şi aş fi tobă de Biblie şi teologie, şi chiar dacă aş fi nelipsit de la toate repetiţiile de cor şi fanfară şi din toate misiunile, ba chiar şi la înmormântări, dacă nu-mi iubesc soţia pe care mi-a dat-o Dumnezeu, sunt egal cu zero.

(3) Şi chiar dacă m-aş scula cu noaptea în cap şi aş pleca la lucru şi aş avea chiar două sau trei slujbe, ca să aduc bani în casă, şi chiar dacă m-aş duce să lucrez în Spania sau Italia, şi chiar dacă mi-aş face casă mare şi mi-aş putea schimba maşina tot la doi-trei ani, şi am avea toate lucrurile necesare în casă, şi am mânca măcar săptămânal la restaurant, dacă nu-mi iubesc soţia, e totul egal cu zero!

(4) Dragostea rabdă multe critici şi refuzuri, multe oboseli ale partenerului, încăpăţânări şi schimbări de planuri.
Dragostea iartă de fiecare dată, ştie să şteargă lacrimi şi să îmbrăţişeze, să îmbărbăteze şi să restaureze. Dragostea ştie să jertfească din timpul şi activităţile ei plăcute, chiar şi atunci când ceea ce face nu trezeşte în ea entuziasmul pe care l-ar fi trezit activitatea ce şi-a propus-o.
Dragostea nu e invidioasă când partenera lui e considerată o soţie mai bună decât e el un soţ bun.
Dragostea nu îl consideră pe celălalt mai prejos ca valoare, daruri, aptitudini, sau ca fiind cel bun să asculte, nu să vorbească.

(5) Dragostea se spală pe dinţi, chiar şi pe picioare; nu-şi bate joc de tine şi nu te critică, nici nu te ia peste picior de faţă cu alţii.
Dragostea nu-l consideră pe celălalt un sclav care să slujească şi să-i împlinească toate poftele şi dorinţele.
Dragostei nu-i sare ţandăra de fiecare dată când celălalt nu îi face pe plac şi nu consideră că e buricul pământului, sau cel puţin al căsniciei.
Dragostea nu e răzbunătoare şi nici nu-i dă celuilalt de înţeles zilnic că „aşa cum faci tu, aşa o să-ţi fac şi eu”.

(6) Dragostea nu se bucură de necazul celuilalt, nici măcar atunci când acesta a dat cu capul în mod meritat; dragostea nu aşteaptă cu nerăbdare să păţească ceva partenerul, ca să-i poată arunca: „ţi-am spus eu că aşa va fi”.
Dragostea apreciază adevărul oriunde îl găseşte, chiar pe buzele partenerului care-i spune că a greşit.

(7) Dragostea nu trâmbiţează în public, nici celui mai bun prieten, greşelile partenerului.
Dragostea îl crede pe celălalt pe cuvânt şi nu ia atitudinea de agent FBI, de a-i urmări fiecare pas, doar se vor adeveri bănuielile lui.
Dragostea va nădăjdui în fiecare zi că celălalt va deveni mai blând, mai smerit, mai evlavios, mai iertător, mai înţelept, mai iubitor, şi nu îi va zice: „Tu niciodată nu o să…”
Dragostea suferă chiar şi nedreptăţile pe care i le face celălalt şi nu se transformă în ură, ci aşteaptă smerirea, împăcarea şi îndreptarea lucrurilor, înaintea lui Dumnezeu.

(8) Dragostea de felul acesta nu poate fi ucisă de nimeni şi nimic.
Căci aprecierile celor din biserică se pot duce; averea se poate pierde, iar realizările uita. Dar în căsnicie, ceea ce va însemna, va fi dragostea.

(9) Suntem chemaţi să ne implicăm în lucruri în parte şi să strângem bunuri în parte, dar să iubim pe de-a-ntregul.

(13) Acum, dar, rămân acestea trei: credinţa că Dumnezeu ne va călăuzi în căsnicia noastră, speranţa că vom avea o viaţă fericită împreună, şi dragostea de azi, tare ca moartea şi ca locuinţa morţilor.
Şi, ziceţi şi voi dacă nu, asta contează cel mai mult

Redau un scurt mesaj al pastorului senior Erwin Lutzer din Biserica Moody Chicago către slujitori:

1. Rugăciunea este mai importantă decât predicarea
Trebuie să-ţi păzeşti timpul de rugăciune, chiar mai mult decât timpul de studiu. Dacă eşti forţat să alegi dintre cele două, fă din rugăciune prioritate. Rugăciunea nu este pregătire pentru lucrare, este lucrarea! Dacă viaţa ta de rugăciune este mediocră sau inconsecventă, trebuie să-ţi pui timp deoparte pentru rugăciune.

2. Predicarea este mai importantă decât administrarea
Foarte mulţi pastori petrec foarte mult timp în managementul bisericii, rămânând cu foarte puţin timp pentru studiu şi reflecţie. Comitetele sunt necesare. Chiar şi mai importantă este viziunea şi abilitatea de a duce biserica în direcţia potrivită. Dar lucrarea cu Cuvântul are cel mai mare impact.

3.Familia este mai importantă decât congregaţia
Există, la pastori o puternica înclinaţie de a fi preocupaţi de nevoile adunării aşa de mult că uneori îşi neglijează familia. Ispita de a ceda presiunilor externe şi de a căuta să împlineşti toate aşteptările celorlaţi duc la neglijarea copiilor şi soţiei. Timpul împreună cu familia la o îngheţată poate fi mai important decât cine ştie ce întâlnire şi discuţii financiare ale bisericii. Familia este mai importantă decât cei care-ţi plătesc salariu, indiferent de domeniul în care lucrezi.

4. Credincioşia este mai importantă decât competiţia
Când te compari cu alţii este uşor să devii descurajat. Biruieşte duhul de comparaţie şi bucură-te de succesele altor lucrători. Când vei fi mulţumit cu partea ta de lucrare vei găsi împlinire şi satisfacţie.

5. Dragostea este mai importantă decât abilitatea
Clar, nu poţi lucra fără darurile care te califică pentru slujire. Trebuie să cunoşti Cuvântul şi să fii capabil să-l comunici. Şi trebuie să ai îndemânări de lider şi talent în a lucra cu oamenii. Dar apostolul Pavel ne atenţionează că toate darurile şi îndemânările şi abilităţile nu sunt nimic, dacă sunt lipsite de dragoste. Chiar şi cea mai bună învăţătură biblică nu schimbă vieţi dacă nu este filtrată printr-o personalitate umpluta de dragoste.

Într-una din pildele sale Soren Kierkegard (scriitor,teolog,filosof danez) vorbește despre o biserică frecventată de un cârd de gâște sălbatice.

În fiecare duminică gâștele veneau legănându-se și-l ascultau pe predicator vorbind despre miracolele zborului.

-„ NU suntem obligați să umblăm pe pământ”-începea gâscanul să îndemne gâștele.
-„Putem să ne înălțăm în aer și să zburam spre zone mai îndepărtate, unde clima este mai binecuvântată”.
-„PUTEM ZBURA”.!!!!

După terminarea predicii- gâștele măcăneau ”AMIN”! ieșeau pe ușă și se îndreptau legănându-se spre propriile probleme.
NU AR FI TREBUIT DECÂT SĂ DEA DIN ARIPI Și SĂ SE ÎNALȚE.
…………………………………………………………………………………………………………..

De multe ori așa ne comportăm și noi. Auzim pe câte unu : ”ce fain a predicat X,Y, la biserică, ce bine a argumentat, ce clar a vorbit, ce mesaj tare” și după o săptămână nu vezi că intipărește acele principii în viața lui. Nu e totuna cu predica auzită recent.
Auzim o predică bună, profundă, punctată cu soluții din Cuvânt și noi continuăm să ne vedem de treaba noastră, să ne ducem viața noastră linistită cu obiceiurile noastre, atitudini nepotrivite, confortabili si cu păcate găunoase și secrete, lucruri tainice nerezolvate, fisuri in caracter.
Dar la finalul predicii toți în cor cântăm cu entuziasm AMIN.
Această scurtă parabolă ilustrează perfect ideea următoare: credința și informațiile pe care le avem despre Dumnezeu – nu au nici un sens și nici un rost dacă nu le punem în acțiune, practică.
Oridecâte ori plecăm din biserică spre casele noastre, ar trebui să plecăm transformați în gândire și gata să schimbăm ceva în lume.

Epistola lui Iacov transmite același semnal: să nu fim niște pacienți, clienți ai bisericilor, niste spectatori uituci, consumatori pasivi…care ascultă doar cu urechile. Când avem un astfel de comportament –mai direct spus ne pierdem acea oră și jumătate din timpul nostru…dacă venim clătinați precum acele gâște și plecăm la fel cum am intrat.

Am auzit că ,,păstorii sunt marii singuratici ai Bisericii“ și că ,,singurătatea este prețul pe care trebuie să-l plătească păstorii pentru slujirea lor“. Oare așa să fie? Câteodată mi se pare că singurătatea este prețul pe care trebuie să-l plătească păstorii doar pentru … orgoliul lor.

Cam despre toți apostolii din Noul Testament ni se spune că au avut tovarăși de lucrare, asociați și colaboratori. Domnul Isus i-a trimis la lucru doi câte doi. Petru l-a avut ca fiu pe Ioan Marcu. Pavel a plecat la început la drum cu Barnaba. Apoi l-a luat cu sine pe Sila. Mai târziu, l-a luat cu el pe Timotei, pe Luca și pe alți câțiva. Nu găsim nicăieri scris despre Pavel că ar fi fost un alergător de cursă lungă solitar. El a preferat să gândească în termenii unei curse de ștafetă:

,,Tu dar, copilul meu, întăreşte-te în harul care este în Hristos Isus.  Şi ce-ai auzit dela mine, în faţa multor marturi, încredinţează la oameni de încredere, cari să fie în stare să înveţe şi pe alţii“ (2 Tim. 2:1-2).

continuare aici: https://pastornet.wordpress.com/2013/10/30/problemele-pastorilor-singuratatea/

„Cine iubeşte curăţia inimii şi are bunăvoinţa pe buze, este prieten cu împăratul” (Proverbe 22:11)

Bibliotecile lumii abundă în tomuri care ne servesc definiții ale moralității, ne oferă modele de viață, ne vând rețete pentru reușită și ne învață totul despre ce să faci, cum să faci sau să nu faci, cine suntem, încotro mergem, de ce se întâmplă unele sau altele…

Toate acestea au aproape întotdeauna ca punct de reper, sursă de inspirație și, în același timp, destinație – OMUL, în jurul căruia gravitează totul.

În aceste condiții, cine se mai gândește, chiar și numai pentru o secundă, la un fir de iarbă sau de floare crescut rebel la colțul sau în spatele casei, printre diverse acareturi sau gunoaie? Bătut de ploi și de vânt, culcat de câini, agresat de talpa omului, firul își înalță trupul plăpând și chinuit de sub o piatră lăsată la întâmplare.

Cred că singurul lucru pe care și-l dorește o floare în fiecare dimineață, nu este să scape de sub piatra care o apasă, ci să aibă acces la prima rază de soare, oricât de timidă, ca să-și agațe viața de ea, punându-și respirația în rezonanță cu lumina.

Abia când legile divinității încrustate în genele ei, sunt împlinite, iar sevele-i sunt mobilizate în armonie cu toate celulele, își deschide petalele oferindu-și parfumul și frumusețea. Nu contează cui.

Poți fi bun sau ranchiunos, blând sau furios, curat sau murdar, ea ne tratează pe toți la fel, fără părtinire, curată, pașnică, fără pizmă, gata să mângăie orice obraz și să împodobească deopotrivă, o vază, o casă sau marginea drumului.

Disponibilă până la uitare de sine, copleșitor de tolerantă, întristată, dar fără gând de ripostă sau de răzbunare, floarea se înscrie, alături de copii, în rândul modelelor pe care însuși Mântuitorul ni le-a dăruit ca lecții nescrise despre cum se trăiește în neprihănire.

Dacă o plantă primește lumina și căldura soarelui convertind-o în gingășie și parfum, oriunde, pentru oricine și oricând, omul care este cununa creației lui Dumnezeu, are acces la lumina ’’înțelepciunii care vine de sus’’ ce are puterea de a converti faptele în ’’roduri bune’’.

Mă tem însa că, sub imensa piatră a pământului, guvernată de legile firii, chiar dacă este întuneric și miroase a moarte, ignorând lumina de Sus, ne lăsăm adesea învăluiți de căldura păcatului, considerată, întotdeauna, și suficientă, și necesară pentru a ne ține în viață.

Până când, oare?…