Comunitatea Bisericilor Creştine Baptiste Caraş-Severin

E corect să fim mulțumiți cu ce avem, nu cu ceea ce suntem.

Adevărata pierdere în viață nu e eșecul, ci standardele scăzute.

Dacă viața ta nu are impact asupra celorlalți, analizează-te pe tine însuți.

       Lester Troyer

Fii ceea ce ești și spune ce gândești,

pentru că cine va fi deranjat nu este important,

iar cine este important

nu va fi deranjat.

       Bernard Baruch

 “Când ne gândim la a fi părăsit, sau singur, ne referim la absența din jur a oamenilor; când nimeni nu e alături de tine, când nu ai cu cine să vorbești. Sau descoperim cã oamenii din jurul nostru cu noi nu ne înțeleg, ceea ce poate fi chiar mai rău decât să nu ai absolut pe nimeni în jur. Așadar, potrivit experienței mele, singurătatea nu este înlăturată dacă este cineva lângă mine. Trebuie să fie o persoană specială care să mă înțeleagă, cineva care să știe să asculte și care poate fi prezent, lângă mine, când am nevoie de el.”

Însã „nici cea mai intimă tovărășie omenească nu poate satisface cele mai profunde nevoi ale inimii. Inimile noastre sunt singure, până nu se odihnesc în Cel ce ne-a făcut pentru Sine.”  Numai Dumnezeu ne poate satisface toate nevoile. De ce nu ne rezolvă Dumnezeu uneori singurătatea? „Există multe lucruri pe care Dumnezeu nu le rezolvă tocmai pentru că ne iubește. În loc să ne scoată din problemele pe care le avem, El ne vorbește. În necazul sau singurătatea sau durerea noastră, El ne spune: <Aceasta este o parte integrantă a călătoriei. Chiar dacă este porțiunea cea mai grea, nu este decât o porțiune și nu va dura tot drumul. Amintește-ți încotro te călăuzesc. Amintește-ți ce vei găsi la capătul călătoriei un cămin, un port și un cer.>”
„Este posibil atât să accepți, cât și să înduri singurătatea fără amărăciune când există o viziune a gloriei din spatele ei. Acesta este un lucru diferit de suspinul resemnării sau înfrângerii, de
abandonarea descurajată în fața unei sorți răuvoitoare, când doar stai și accepți. Față de împrejurările pentru care în lume nu există un răspuns final, avem două posibilități: fie să le
acceptăm considerându-le alegerea înțeleaptă și plină de dragoste a lui Dumnezeu spre binecuvântarea noastră (aceasta se numește credință), fie să fim iritați, considerându-le o dovadă a indiferenței Lui, a absenței purtării Lui de grijă, chiar a inexistenței Lui (ceea ce înseamnã necredință).”
„Singurătatea noastră nu poate fi rezolvată întotdeauna, însă ea poate fi întotdeauna acceptată ca fiind însăși voia lui Dumnezeu pentru momentul respectiv, ceea ce o va transforma în ceva frumos. (…) Dacă tot ceea ce ne cere acum este disponibilitatea de a accepta disciplina relativ simplă a singurătății, nu putem considera acest lucru o parte a darului Lui, acela de a ne permite să umblăm cu El?” Dacă ne gândim că Dumnezeu ne-a dat totul, nu ar trebui să-I oferim și noi Lui totul?”
„A-I da lui Dumnezeu totul nu înseamnă a-I da numai trupul meu ca o jertfă vie, ci și orice altceva: tot ce sunt, tot ce am și tot ce sufăr. Iată un domeniu vast, însă cel despre care discutăm noi este o anumită formă de suferință: singurătatea. Am spus că ea poate fi considerată un dar ceva primit și acceptat.” „Ceea ce pun pe altarul consacrării nu este nimic mai mult și nimic mai puțin decât ceea ce am în momentul de față.”
„Acum înțeleg altfel jertfa. și nu doar înțelegerea mea este alta, ci și viața mea. Accentul acum nu îl mai pun pe pierdere, privare sau pe prețul care trebuie plătit. Văd totul ca pe un act de închinare inteligentă și ca pe un dar pe care Dumnezeu mi l-a dat ca să I-l dau înapoi Lui, astfel încât El sã facă ceva din el.”
„Singurătatea este un pustiu, însă dacă o primești ca pe un dar, dacă o accepți din Mâna lui Dumnezeu și I-o aduci Lui înapoi ca jertfă cu mulțumiri, ea poate deveni o cărare spre sfințenie, spre glorie, spre Dumnezeu Însuși.”
„Răspunsul la singurătatea noastră este dragostea nu să găsim pe cineva care să ne iubească, ci să ne predăm în brațele lui Dumnezeu care ne-a iubit cu o iubire veșnică. Dragostea față de El se va exprima atunci printr-o jertfire cu bucurie și din toată inima în dragoste față de alții.”
„Să-L lăsăm pe Dumnezeu să transforme singurătatea noastră în putere de a sluji. Să-L lăsăm pe El să ne elibereze de noi înșine, astfel încât să putem deveni slujitorii altora. Așa cum temelia unirii noastre cu Hristos este dragostea Sa jertfitoare, tot așa temelia unirii noastre cu alții este aceeași dragostea care se uită pe sine și problemele ei și se jertfește pentru alții.”

Citate din „Cărarea singurătății”,
de Elisabeth Elliot

„Planurile se pun la cale prin sfat! Fă războiul cu chibzuință. “ (Proverbe 20:18)

Adunarea Generală este momentul în care biserica Domnului se adună la sfat pentru a pune la cale planuri legate de viitorul ei. Biserica lui Cristos este în război, iar pentru a purta un război eficient trebuie să chibzuim în vederea celor mai bune strategii de luptă. Știm că adversarii împotriva cărora avem de luptat sunt domniile și stăpânirile din locurile cerești. Tocmai de aceea, nu ne putem arunca în luptă fără o strategie adecvată.
La acest popas, ne întrebăm de asemenea dacă până acum am luptat cu chibzuință. Oare ne-am luptat bine? Oare am folosit armele cele mai potrivite?
Am fost suficient de uniți? A fost viața noastră curată în ochii lui Dumnezeu? Ne-am îmbrăcat cu toată armura lui Dumnezeu și am fost implicați cu toată puterea noastră în această luptă spirituală?
A face războiul cu chibzuință, înseamnă să știi să te oprești și să te evaluezi. Să nu ne trezim că luptăm în vânt. Ne oprim să ne numărăm victoriile și să plângem înfrângerile. Dacă este cazul, îngropăm morții și pansăm răniții.
Învățăm din greșeli, înțelegând că doar așa putem deveni mai puternici. Folosim prilejul să ne încurajăm pentru luptă și căutăm cu și mai multă dorință, împlinirea voii lui Dumnezeu. Cerem descoperire pentru planurile Lui și suntem gata să renunțăm la ambițiile noastre. Celebrăm victoriile din trecut și prin credință, ne uităm cu speranță la victoriile viitoare.
Aceasta este Adunarea Generală!

„Ci tu, când faci milostenie, sã nu știe stânga ta ce face dreapta,
pentru ca milostenia ta să fie făcută în ascuns; și Tatãl tău, care
vede în ascuns, îți va răsplãti.“ (Matei 6:3-4)

Există o mare ispită în fiecare din noi: dorința ca și alții să cunoască acțiunile și faptele noastre onorabile. Deși bine intenționați în acele acțiuni, parcă ne simțim mai confortabil dacă află și alții detalii despre slujirea noastră. Așa se face că dacă vizităm un bolnav, vrem ca și alții să știe unde am fost noi, dacă am ajutat pe cineva în criză, ne simțim bine când mai știu și alții despre acest lucru. Oare să existe teama că acele acțiuni vor trece neobservate și astfel vor rămâne nerăsplătite? Sau este vorba pur și simplu de gâdilarea firii noastre pământești?
Ceea ce ar trebui să știm fiecare dintre noi este că lui Dumnezeu îi place discreția.
Când vrem să facem o lucrare de slujire nu trebuie să ne temem că aceasta va trece neobservată. Se poate întâmpla ca oamenii să nu observe efortul și slujirea noastră, dar Dumnezeu vede întotdeauna. El nu vede doar lucrurile din exterior. Dumnezeu nu vede doar lucrurile făcute în văzul tuturor. El este un Dumnezeu care vede în ascuns. Chiar și cele mai tainice gânduri îi sunt descoperite. Cele mai ascunse acțiuni ale noastre, sunt deplin descoperite înaintea ochilor Lui.
Domnul Isus ne-a învățat practica discreției. El ne-a spus să ne rugăm în ascuns.
Tot El ne-a învățat că atunci când facem milostenie să o facem în ascuns. Când ajutăm pe cineva, când vrem să-i fim alături, când ne oferim sprijinul, este bine să o facem cu discreție, fără publicitate. Atunci Dumnezeu știe că o facem pentru El, nu pentru a fi remarcați de alți oameni, nu pentru apreciere, nu pentru căutarea unei glorii trecătoare.
Iar Dumnezeu nu rămâne dator. Niciodată. Slujirea discretă, ascunsă de ochii celorlalți oameni nu va rămâne în anonimat. Dumnezeu vede și Dumnezeu știe să răsplătească în felul Său și la vremea Sa pe toți cei care au înțeles și iubesc disciplina discreției.

A te ruga fără căldură, este la fel ca şi când ai vâna cu un câine mort;
a te ruga fără pregătire lăuntrică este la fel, ca şi când te-ai duce la vânătoare cu un şoim orb.

C.H. Spurgeon