Comunitatea Bisericilor Creştine Baptiste Caraş-Severin

Iosua 24:15 spune:

„Şi dacă nu găsiţi cu cale să slujiţi Domnului, alegeţi astăzi cui vreţi să slujiţi: sau dumnezeilor cărora le-au slujit părinţii voştri dincolo de Râu, sau dumnezeilor amoriţilor, în a căror ţară locuiţi. Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului.”

Versetul acesta este un apel puternic la alegere și la hotărâre spirituală: „Alegeți astăzi cui vreți să slujiți… Cât despre mine, eu și casa mea vom sluji Domnului.”

Iosua, la finalul vieții lui, privește în urmă și își amintește de toată bunătatea lui Dumnezeu: eliberarea din Egipt, trecerea prin pustiu, biruințele din Canaan. Și totuși, în fața poporului, pune o întrebare simplă: cui vreți să slujiți mai departe?

În spatele acestei întrebări stă o mare realitate: nimeni nu poate rămâne neutru. Fiecare om slujește cuiva – fie Domnului, fie „dumnezeilor” acestei lumi. Astăzi, „idolii” nu mai poartă numele amoriților sau al canaaniților, dar îi recunoaștem sub alte forme: dragostea de bani, cariera ridicată deasupra tuturor, plăcerile care pun stăpânire pe viață, mândria și egoismul. Toate acestea pot deveni dumnezei falși care cer timp, energie și inima noastră.

Iosua nu așteaptă să vadă ce vor decide ceilalți. El ia o poziție fermă: „Eu și casa mea vom sluji Domnului.” Este o declarație de credință, dar și de responsabilitate. El știa că exemplul personal și viața din familie sunt o mărturie înaintea poporului.

Aceeași chemare este valabilă și pentru noi. Dumnezeu nu ne obligă, dar ne cheamă să alegem astăzi. Alegerea nu poate fi amânată mereu, pentru că fiecare zi trăită fără Domnul înseamnă un pas pe un drum greșit.

Aplicație pentru viața noastră:

• Alege conștient să-L slujești pe Dumnezeu. Nu lăsa inima împărțită.
• Fii un exemplu în casă și în societate. Credința adevărată se vede în familie, în vorbirea noastră, în deciziile zilnice.
• Nu te lăsa influențat de mulțime. Chiar dacă majoritatea merge pe alt drum, stai ferm în hotărârea ta pentru Domnul.

Rugăciune: „Doamne, dă-mi puterea să aleg zilnic să Te slujesc. Fă ca eu și familia mea să fim o casă unde Tu ești onorat, și ajută-ne ca prin viața noastră să arătăm altora că slujirea Ta aduce pace și binecuvântare.”

Astăzi ne oprim asupra unui moment de o importanță profundă pentru credința noastră: Coborârea Duhului Sfânt și nașterea Bisericii, așa cum este descrisă în Faptele Apostolilor, capitolul 2. Acest eveniment marcant nu este doar o pagină istorică din trecutul creștinismului, ci este temelia pe care stă întreaga noastră viață spirituală și lucrare în biserică.

Scriptura ne spune:
„În ziua Cincizecimii, erau toți împreună în același loc. Deodată, a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic și a umplut toată casa unde ședeau ei.” (Faptele Apostolilor 2:1-2)

Ziua Cincizecimii era o sărbătoare evreiască, dar în acel an, Dumnezeu a ales să transforme semnificația ei în ceva veșnic: revărsarea Duhului Sfânt peste toți cei care credeau în Hristos. Cei 120 de ucenici, adunați în camera de sus, au experimentat nu doar un fenomen supranatural, ci o transformare interioară radicală, care avea să dea naștere unei mișcări ce va schimba lumea.

„Li s-au arătat niște limbi ca de foc, care s-au împărțit și s-au așezat câte una pe fiecare din ei. Și toți s-au umplut de Duhul Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească.” (Fapte 2:3-4)

Această umplere cu Duhul nu a fost doar o manifestare exterioară. Ea a fost o împuternicire divină, o ungere cerească pentru lucrare. Acești ucenici, care mai înainte se temeau și stăteau ascunși, au fost transformați în vestitori îndrăzneți ai Evangheliei. Apostolul Petru, cel care se lepădase de Domnul cu doar câteva săptămâni înainte, se ridică acum cu putere și predică mulțimilor.

„Pocăiți-vă”, le-a zis Petru, „și fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veți primi darul Duhului Sfânt.” (Fapte 2:38)

Mesajul lui Petru a străpuns inimile ascultătorilor. Aproape trei mii de suflete au fost adăugate în acea zi la numărul celor mântuiți. Astfel s-a născut Biserica lui Hristos, nu ca o instituție omenească, ci ca un trup viu, animat de prezența Duhului Sfânt.

Ce învățăm de aici?

1. Biserica s-a născut în rugăciune și unitate. Cei 120 erau „în același loc” și „toți împreună”. Puterea Duhului vine acolo unde este unitate, ascultare și așteptare activă.
2. Fără Duhul Sfânt, Biserica este neputincioasă. Ucenicii aveau învățătură, aveau amintirile umblării cu Isus, dar nu aveau puterea de sus. Numai după ce au fost umpluți de Duhul, au putut împlini Marea Trimitere.
3. Nașterea Bisericii nu a fost un eveniment închis, ci un început. Dumnezeu a dorit ca ceea ce a început în Ierusalim să continue „până la marginile pământului” (Fapte 1:8). Acel Duh este același și astăzi. Noi suntem chemați să trăim aceeași umplere, aceeași putere și aceeași misiune.

Ne întrebăm adesea de ce nu vedem trezire, de ce Biserica pare uneori slabă sau lipsită de rod. Poate pentru că ne-am obișnuit cu forme, dar am uitat de focul Duhului. Astăzi, Dumnezeu ne cheamă înapoi la Cincizecime, nu ca la o sărbătoare tradițională, ci ca la o experiență vie și prezentă. El vrea să reverse Duhul Său peste fiecare credincios sincer, care dorește să-L slujească în curăție, în putere și în adevăr.

Să ne rugăm, așadar, ca în zilele noastre, Biserica să fie din nou plină de Duhul Sfânt, să avem din nou acea îndrăzneală sfântă, acea dragoste arzătoare pentru cei pierduți, și acea părtășie autentică unii cu alții.

„Ei stăruiau în învățătura apostolilor, în legătura frățească, în frângerea pâinii și în rugăciuni.” (Fapte 2:42)

Așa arată o Biserică vie. Așa vrem să fim și noi. Amin.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, în apropiere de Chicago, în suburbia Evanston, se afla cea mai mare universitate metodistă. Într-o dimineaţă de vară, s-a zvonit că pe mare, în apropiere de Evanston, ar fi naufragiat un vapor. Studenţii şi locuitorii oraşului au aleargat jos la mal şi au văzut ȋn depărtare vasul sfărâmat scufundându-se. Eduard Halley, un foarte bun ȋnotător, s-a dezbracat, şi-a leagat ȋmprejurul trupului o funie al cărui capăt l-a azvârlit la mal, a sărit ȋn valuri, a ȋnoatat până la rămăşiţele vasului, a apucat o persoană şi a făcut semn privitorilor să-l tragă la mal. Apoi din nou s-a aruncat ȋn mijlocul talazurilor spumegânde, a apucat o altă persoană şi a adus-o la mal ȋn siguranţă. A făcut drumul acesta de zece ori, apoi a obosit peste măsură. Între timp, s-a aprins un foc la mal, la care cutezătorul ȋnotător, de-abia ţinându-se pe picioare, a ȋncercat să-şi ȋncălzească mâinile şi picioarele ȋnţepenite de efort. Cum stătea şi privea peste apă, a văzut ȋn depărtare nişte oameni luptându-se cu valurile.
– Băieţi, a strigat el, trebuie să mă duc din nou.
– Nu, nu se poate, au răspuns ei, ar fi cu totul zadarnic. Eşti foarte obosit şi n-ai mai putea să salvezi pe nimeni. O astfel de ȋncercare din partea ta ar ȋnsemna pur şi simplu o sinucidere.
– Băieţi, dar ei sunt gata să se ȋnece şi ȋn orice caz eu vreu să ȋncerc.
Orice rugăminte a fost de prisos. Şi din nou a ajuns ȋn apă, ȋn luptă dârză cu valurile turbate. A apucat pe un om care cu greutate se menţinea la suprafaţa apei şi l-a adus ȋn siguranţă la mal. Apoi a mai salvat ȋncă patru oameni. Cu greu a ajuns la mal pentru a se ȋncălzi din nou la foc. Însă, privirea i-a alunecat iar către spuma mării. Deodată a zărit un buştean, ridicându-se şi coborându-se odată cu valurile, şi capul unui bărbat lângă trupul unei femei aproape inerte.
– Băieţi, spune Eduard, acolo un bărbat şi o femeie ȋncearcă să se salveze.
Ei observă cum buşteanul pluteşte către un şir de stânci ce ȋşi scoteau vârfurile din apă şi ştiau că asta ȋnseamnă moartea sigură a celor doi naufragiaţi.
– Băieţi, eu vreau să-i ajut.
– Nu, cu nici un chip, Eduard, tu nu mai poţi, au strigat ei. Eşti la capătul puterilor.
Dar el nu s-a lăsat reţinut:
– Voi ȋncerca.
Zis şi făcut. A ajuns cu greu la buşteanul plutitor, şi-a adunat puterile care ȋncepuseră să-l părăsească şi a ocolit cu buşteanul locul periculos, ȋndreptându-l spre mal. El ȋnsuşi a fost tras la mal de mâini prietenoase şi dus ȋn camera sa. A fost aşezat pe pat, s-a aprins focul ȋn vatră şi fratele său, John, a vegheat toată noaptea la căpătâiul său. Eduard a ȋnceput să delireze. În vreme ce John stătea dus pe gânduri la fereastră, a auzit deodată paşi ȋnceţi ȋnapoia sa; cineva l-a apucat de umeri, el s-a ȋntors şi l-a văzut pe Eduard, care-l privea gânditor.
– Ce-i cu tine, Eduard?
– John, spune-mi, am făcut eu tot ce mi-a stat ȋn putinţă?, a fost ȋntrebarea bolnavului, drept răspuns.
– Da, Eduard, ai salvat 17 oameni!
– Asta o ştiu, spuse el, dar mi-e teamă că n-am făcut tot ce trebuia să fac. John, spune-mi sincer, tu crezi că am făcut totul?
John l-a dus din nou la pat şi s-a aşezat lângă el. În noaptea aceea, Edward s-a trezit de mai multe ori şi întreba de fiecare dată acelaşi lucru:
– John, am făcut tot ce s-a putut? Şi mereu primea acelaşi răspuns de la fratele lui:
– Eduard, ai salvat 17 vieţi de la moarte sigură!
– Oh, ştiu John, ştiu, dar totuşi, dacă aş fi putut să salvez ȋncă unul cel puţin!

Urmaşi ai lui Cristos, noi toţi ne aflăm astăzi la ţărmul unei mări furtunoase. Dacă aruncăm o singură privire peste marea aceasta tulburată a vieţii, vedem peste tot mii de naufragiaţi pe marea vieţii. Vom sta oare aici liniştiţi cu mâinile ȋncrucişate ȋn timp ce ei se ȋneacă şi dispar, se cufundă ȋntr-o veşnicie pierzare?
Biblia spune: „Rodul celui neprihănit este un pom de viaţă, şi cel înţelept câştigă suflete” (Proverbe 11:30).
Eşti un câştigător de suflete?

Johnny, un puști de 5 anișori, foarte isteț, i-a spus tatălui său că i-ar place să aibă un frățior mai mic și pe lângă cererea sa era gata să faca orice să ajute. Tatăl său, un bărbat de 35 de ani, s-a oprit un moment și apoi a răspuns: „Îți spun eu ce să faci. Dacă te rogi în fiecare zi timp de două luni îți garantez că Dumnezeu îți va da un frățior!” Johnny a răspuns foarte pozitiv la propunerea tatălui sau și în seara aceea s-a dus în dormitorul său și a început să se roage pentru un frățior mai mic.
       S-a rugat în fiecare seară pentru un frățior timp de o lună, dar după acea perioada a început să fie tot mai sceptic. A privit împrejur și a aflat că ceea ce cerea el nu se întamplase niciodată în acea zonă. Nu te rogi două luni după care BANG! Apare un frățior. Așa că Johnny s-a oprit din rugăciune. După o alta lună mama lui Johnny a fost dusă la spital. Când s-a întors acasă, părinții l-au chemat în dormitorul lor. A intrat precaut, fără însă să se aștepte să găsească ceva, dar acolo se afla o grămăjoară acoperită lângă mama sa. Tatăl său a tras pătura ți iată … nu un bebeluș, ci doi! Mama sa a avut gemeni! Tatăl lui Johnny a privit la el și a spus: „Nu ești bucuros că te-ai rugat?” Johnny a ezitat după care a privit la tatăl său și a spus: „Dar tu nu te bucuri că m-am oprit după o lună?” 🙂

Tatăl lui Johnny a știut în avans că rugăciunile fiului său vor avea un răspuns iar Tatăl nostru ceresc știe și El în avans dacă rugăciunile noastre vor fi sau nu împlinite. El poate vedea viitorul. Biblia ne spune, de asemenea, că Dumnezeu cunoaște dorințele și nevoile noastre chiar înainte să le spunem. Deci de ce să ne mai rugăm?
       În primul rând pentru că Dumnezeu vrea să îi demonstrăm credința în El. El vrea sa îi demonstrăm dependența de El. De aceea Isus ne-a învățat să ne rugăm: „Dă-ne noua astăzi pâinea cea de toate zilele.” Dumnezeu știe că avem nevoie de mâncare și de îmbrăcăminte și de sănătate și chiar de frățiori (uneori). Dar Dumnezeu vrea să mergem la El în rugăciune oricum. Rugăciunea este un lucru foarte puternic. Rugăciunea noastră contează! Acesta nu este doar un exercițiu de credință. Da, Dumnezeu știe ce ne așteaptă în viitor, dar dacă nu ne rugăm uităm de dreptul nostru de a influența viitorul și de a fi de acord cu Dumnezeu referitor la viitor. El așteaptă, dornic să audă vești de la tine!

Wayne Rice