Comunitatea Bisericilor Creştine Baptiste Caraş-Severin

Cele două cerinţe pentru o viaţă biruitoare de credinţă sunt viziunea şi pasiunea, amândouă fiind născute şi menţinute prin rugăciune. Chemarea de a predica e des­chisă unui mic număr de oameni, dar chemarea la rugăciune – cea mai înaltă chemare din toate cele adresate oamenilor- este deschisă tuturora.
Credincioşii anemici spiritual îşi spun:
„Astă seară nu merg la adunare; e doar ora de rugăciune!”
S-ar putea ca diavolului să nu-i fie teamă de cele mai multe predici, dar să-i fie teamă de clipele de rugăciune. Experienţele trecute arată că îşi mobilizează toate armatele lui nebune să lupte împotriva poporului lui Dumnezeu când acesta se roagă. Creştinii moderni ştiu prea puţin ce înseamnă „a lega şi a dezlega”, deşi paguba e doar a noastră.  Aţi făcut lucrul acesta în ul­tima vreme? Dumnezeu nu-Şi risipeşte puterea Sa; dar ca să fim mult pentru Dumnezeu, înseamnă să fim mult cu Dumnezeu!
Taina rugăciunii e rugăciunea în taină. Un om care păcătuieşte nu se mai roagă, dar cel care se roagă nu mai păcătuieşte.
Rugăciunea e extraordinar de simplă, dar este în mod simplu extraordinară. Rugăciunea e cea mai simplă formă de vorbire pe care o poate încerca noul născut, si totuşi atât de sublimă încât întrece în frumuseţe orice artă si depăşeşte vocabularul uman. O Niagară de cuvinte înflăcărate nu înseamnă că Dumnezeu e impresionat şi mişcat. Una din rugăciunile cele mai adânci de pe paginile Bibliei n-a avut cuvinte: „Numai buzele şi le mişca, dar nu i se auzea glasul” Nici o oratorie! Doar „suspine negrăite!”

din cartea De ce întârzie trezirea ? de Leonard Ravenhill

A fi harnic înseamnă şi să faci un lucru cu atenție și grijă. De exemplu, unui tânăr gestionar i se spune, “Pune în magazie aceste cinci cutii.” El poate face asta foarte repede, prompt, poate să ducă la capăt treaba care i s-a dat de făcut, să pună cutiile la locul lor, şi totuşi să greşească teribil prin faptul că în cutii nu mai rămâne nimic întreg, totul este ţăndări. În acest sens, hărnicia are de a face şi cu acţiunea dar şi cu atitudinea. Trebuie să facem totul ca pentru Domnul. Trebuie să-mi fac activitatea de la locul meu de muncă tot atât de importantă pentru mine ca şi pentru patronul meu, altfel păcătuiesc împotriva lui.
La un “butic” cu de toate, erau doi colegi. Unul din ei era un baschetbalist local renumit. Antrenorul i-a aranjat să primeasă slujba, pentru a mai face ceva bani în plus. El a crezut că este o glumă, aşa că se distra la serviciu. Celălalt băiat, Tom, era un pic mai redus mintal. Tom era ţinta glumelor baschetbalistului. Dar am învăţat multe privind la acel băiat retardat cum punea mărfurile în sacoşele clienţilor. Chiar dacă era un om la rând sau cincizeci, pentru el era tot una. Punea lucrurile cumpărăte una câte una, cu grijă, nelăsând graba să-i strice ritmul şi să-l facă să greşească. Nu se grăbea niciodată. Nu se agita niciodată. Nu încerca niciodată să se mişte mai repede decât ar fi trebuit pentru a-şi face munca în mod eficient.
Baschetbalistul era înalt şi foarte bine coordonat. Când voia, putea să pună cumpărăturile în pachet cu viteza unui vârtej de vânt. Putea cu o singură mână să termine mai repede ca Tom cu amândouă mâinile, cu viteză maximă. După care începea să facă maimuţăreli sau să se ducă în spate să ia o pauză, în loc să fie la locul său. Încă mai rău decât atât, era obraznic cu şeful şi cu clienţii. Rareori m-am bucurat mai tare decât atunci când l-am văzut dat afară pe starul baschetbalist. Şeful l-a dat afară chiar în faţa noastră, inclusiv a lui Tom. N-o să-l uit niciodată cum şi-a îndreptat degetul spre băiatul retardat şi i-a spus baschetbalistului, “Îl vezi pe acest băiat? Nu prea pui preţ pe el, nu-i aşa? Dar el valorează greutatea lui în aur, în timp ce tu nu valorezi nici măcar un şfanţ.”
Așa am învăţat o lecţie de caracter: Fii tot ce poţi să fii. Pune mărfurile în sacoşă una câte una şi fă-ţi treaba până la capăt. Fă-o bine şi fă-o cu grijă. Tom era atent cum făcea ce făcea. Voia să facă totul corect. Se simţea responsabil pentru ce făcea la butic. Umbla cu o conservă de roşii ca şi cu un copil. Baschetbalistul scăpa lăzile şi făcea să se desfacă cutiile. A meritat să fie dat afară.
Această virtute a hărniciei şi atenţiei este importantă şi în relaţiile cu alţii. Trebuie să fim sensibili cu alţii, conştienţi de ce se petrece în jurul nostru. Soţul care uită de ziua de naştere a soţiei nu este doar uituc. El nu este atent în faţa lui Dumnezeu. O scuză la o zi după eveniment nu mai valorează nimic. Greşeala a fost deja făcută.
De ce tinerilor le lipseşte atât de mult acel impuls spontan de a ajuta? Mama, cărând două plase de cumpărături şi o sticlă cu lapte, strigă, în timp ce se chinuie să deschidă uşa: “Mă ajută cineva?” Băiatul ei cel mare se ridică până la urmă de pe canapea, lăsă revistele aiurite din mână şi se mişcă greoi să-i ţină uşa. De ce nu sare oare să-i care plasele, fără să-i mai spună cineva?! Este pentru că niciodată n-a fost învăţat să-şi deschidă ochii şi s-o privească. El nici nu vede ce face mama sa.
Cei harnici care învaţă să fie atenţi faţă de alţii vor ajunge rareori să-şi ceară scuze ulterior că n-au avut grijă.

Hărnicia este cheia trăirii pline de succes şi propăşire în lucrurile vremelnice, dar Dumnezeu foloseşte lucrurile vremelnice pentru a ne învăţa lecţii spirituale.