Comunitatea Bisericilor Creştine Baptiste Caraş-Severin

Cât cântărește o rugăciune? Nimeni nu știe. Nici măcar omul care a încercat odată s-o cântărescă.

Avea o mică băcănie la colțul străzii, de la care se aprovizionau vecinii cu alimente. Era în ajun de Crăciun, imediat după terminarea războiului. O femeie, care arăta obosită a intrat în prăvălie și i-a cerut patronului alimente, cam câte s-ar potrivi pentru o cină de Crăciun cu copiii ei. Omul a întrebat-o la ce sumă s-a gândit să cheltuiască.
Femeia i-a spus că bărbatul ei murise pe front și că nu avea nimic cu care să plătească decât o mică rugăciune.
Omul mărturisește că nu era deloc sentimental în zilele acelea și nu credea că băcănia lui era loc de împărțit pomeni.
– Scrie-o pe hârtie! – spuse el aproape răstit, și se întoarse spe alți clienți.
Spre mirarea lui, femeia scoase dintr-un buzunar de la piept o foaie de hârtie pe care i-o înmână peste tejghea, adăugând:
– Am scris-o azi noapte când vegheam la patul copilului bolnav.
Băcanul cu hârtia în mână nu știa ce să facă cu ea. Se simțea jenat și regreta că i-a cerut femeii un astfel de lucru. Nu știa ce să spună. Puse hârtia pe talerul cântarului și parcă bucuros de ideea ce-i încolțise în cap, adăugă:
– Să vedem câte alimente câtărește rugăciunea ta.
Se miră nevoie mare când cântarul nu se mișcă atunci când așeză pe celălalt taler o franzelă. Confuz și rușinat așeză alimente de-a valma pe care punea mâna, pe talerul cântarului, care se încăpățâna să stea nemișcat, în timp ce ochii mari ai clenților din prăvălie îi urmăreau toate mișcările. Încerca să facă pe distratul, dar fața îi era roșie ca racul fiert. Era furios și se simțea umilit.
– Gata! Oricum nu mai am loc pe cântar. Iată aici o pungă. Puneți marfa în ea. Sunt ocupat!
Femeia suspină adânc, și își stergea lacrimile cu mâneca hainei de ficare dată când avea o mână liberă. Punga aproape se umplu.
Băcanul încerca să nu se uite la femeie, dar îi dăduse o pungă destul de mare. Mai rămăsese un loc bunicel, așa că luă un caș mare de pe raft și completă punga femeii. Nu mai rosti niciun cuvânt, cum nici femeia nu mai putea spune nimic. Cu mâna la gură și cu ochii în lacrimi părăsi prăvălia.

Odată femeia plecată, în timp ce-și scărpina capul, s-a aplecat să vadă ce-i cu cântarul lui. A găsit imediat răspunsul. Cântarul avea bara principală ruptă.

Băcanul este un om bătrân acum. Părul îi este alb. Încă își scarpină capul tot în locul acela și dă din el cu aceeași expresie de uimire. N-a mai văzut-o niciodată pe femeia aceea. N-a văzut-o nici înainte de evenimentul acela. Cu toate acestea își aduce aminte de ea mai bine decât de orice altă femeie din întreaga sa viață și se gândește mereu la ea.

Când cei care-i ascultă povestirea îl acuză de prea multă imaginație, scoate bucata aceea de hârtie pe care femeia a scris: ‘’Te rog, Doamne, dă-ne astăzi pâinea cea de fiecare zi!’’

(Prelucrare din The Lifeline)