Mă rog acum cu mulțumire, Chiar dacă drumul nu-i ușor, Și mă smeresc, “îmi calc pe fire”, Mi-ai arătat har și iubire, Am fost un fiu risipitor…
Câți zori de zi mi-ai dăruit, Și dimineți de cercetare, Când m-am simțit de toți lovit, Prin sânge sfânt M-ai curățit, Mi-ai dat, numai prin har, iertare…
Iartă-mi căderile durute, Și necredința ce-am avut, Chiar și suspinele tăcute, De oameni greșit percepute, Să pot s-o iau de la-nceput…
Iartă-mi, te rog și vanitatea, Lupta cu omul păcătos, C-am vrut să fac singur dreptatea, Și-am tulburat urât “Cetatea”, L-am mâniat și pe Hristos…
Te rog mă iartă, Sfinte Tată, Ajută-mă să mă smeresc, Să pot să biruiesc odată, În lumea asta blestemată, Si tot mai mult să mă sfințesc…
Cu sufletul făcut… fărâme, Dezamăgit, neputincios, Cu-oameni ce vor să mă dărâme, Deși eu le-am făcut mult bine, Dar știu, e drumul lui Hristos…
Mă ierți, M-ajuți să merg nainte, Deși e drumul mlăștinos, Mânat mereu de cele sfinte, Prin grija Ta ca și Părinte, Călcând pe urma lui Hristos…
La sfârşitul secolului al XIX-lea, în apropiere de Chicago, în suburbia Evanston, se afla cea mai mare universitate metodistă. Într-o dimineaţă de vară, s-a zvonit că pe mare, în apropiere de Evanston, ar fi naufragiat un vapor. Studenţii şi locuitorii oraşului au aleargat jos la mal şi au văzut ȋn depărtare vasul sfărâmat scufundându-se. Eduard Halley, un foarte bun ȋnotător, s-a dezbracat, şi-a leagat ȋmprejurul trupului o funie al cărui capăt l-a azvârlit la mal, a sărit ȋn valuri, a ȋnoatat până la rămăşiţele vasului, a apucat o persoană şi a făcut semn privitorilor să-l tragă la mal. Apoi din nou s-a aruncat ȋn mijlocul talazurilor spumegânde, a apucat o altă persoană şi a adus-o la mal ȋn siguranţă. A făcut drumul acesta de zece ori, apoi a obosit peste măsură. Între timp, s-a aprins un foc la mal, la care cutezătorul ȋnotător, de-abia ţinându-se pe picioare, a ȋncercat să-şi ȋncălzească mâinile şi picioarele ȋnţepenite de efort. Cum stătea şi privea peste apă, a văzut ȋn depărtare nişte oameni luptându-se cu valurile. – Băieţi, a strigat el, trebuie să mă duc din nou. – Nu, nu se poate, au răspuns ei, ar fi cu totul zadarnic. Eşti foarte obosit şi n-ai mai putea să salvezi pe nimeni. O astfel de ȋncercare din partea ta ar ȋnsemna pur şi simplu o sinucidere. – Băieţi, dar ei sunt gata să se ȋnece şi ȋn orice caz eu vreu să ȋncerc. Orice rugăminte a fost de prisos. Şi din nou a ajuns ȋn apă, ȋn luptă dârză cu valurile turbate. A apucat pe un om care cu greutate se menţinea la suprafaţa apei şi l-a adus ȋn siguranţă la mal. Apoi a mai salvat ȋncă patru oameni. Cu greu a ajuns la mal pentru a se ȋncălzi din nou la foc. Însă, privirea i-a alunecat iar către spuma mării. Deodată a zărit un buştean, ridicându-se şi coborându-se odată cu valurile, şi capul unui bărbat lângă trupul unei femei aproape inerte. – Băieţi, spune Eduard, acolo un bărbat şi o femeie ȋncearcă să se salveze. Ei observă cum buşteanul pluteşte către un şir de stânci ce ȋşi scoteau vârfurile din apă şi ştiau că asta ȋnseamnă moartea sigură a celor doi naufragiaţi. – Băieţi, eu vreau să-i ajut. – Nu, cu nici un chip, Eduard, tu nu mai poţi, au strigat ei. Eşti la capătul puterilor. Dar el nu s-a lăsat reţinut: – Voi ȋncerca. Zis şi făcut. A ajuns cu greu la buşteanul plutitor, şi-a adunat puterile care ȋncepuseră să-l părăsească şi a ocolit cu buşteanul locul periculos, ȋndreptându-l spre mal. El ȋnsuşi a fost tras la mal de mâini prietenoase şi dus ȋn camera sa. A fost aşezat pe pat, s-a aprins focul ȋn vatră şi fratele său, John, a vegheat toată noaptea la căpătâiul său. Eduard a ȋnceput să delireze. În vreme ce John stătea dus pe gânduri la fereastră, a auzit deodată paşi ȋnceţi ȋnapoia sa; cineva l-a apucat de umeri, el s-a ȋntors şi l-a văzut pe Eduard, care-l privea gânditor. – Ce-i cu tine, Eduard? – John, spune-mi, am făcut eu tot ce mi-a stat ȋn putinţă?, a fost ȋntrebarea bolnavului, drept răspuns. – Da, Eduard, ai salvat 17 oameni! – Asta o ştiu, spuse el, dar mi-e teamă că n-am făcut tot ce trebuia să fac. John, spune-mi sincer, tu crezi că am făcut totul? John l-a dus din nou la pat şi s-a aşezat lângă el. În noaptea aceea, Edward s-a trezit de mai multe ori şi întreba de fiecare dată acelaşi lucru: – John, am făcut tot ce s-a putut? Şi mereu primea acelaşi răspuns de la fratele lui: – Eduard, ai salvat 17 vieţi de la moarte sigură! – Oh, ştiu John, ştiu, dar totuşi, dacă aş fi putut să salvez ȋncă unul cel puţin!
Urmaşi ai lui Cristos, noi toţi ne aflăm astăzi la ţărmul unei mări furtunoase. Dacă aruncăm o singură privire peste marea aceasta tulburată a vieţii, vedem peste tot mii de naufragiaţi pe marea vieţii. Vom sta oare aici liniştiţi cu mâinile ȋncrucişate ȋn timp ce ei se ȋneacă şi dispar, se cufundă ȋntr-o veşnicie pierzare? Biblia spune: „Rodul celui neprihănit este un pom de viaţă, şi cel înţelept câştigă suflete” (Proverbe 11:30). Eşti un câştigător de suflete?
Un bărbat își căuta o slujbă. Aflase că urma să fie redeschisă grădina zoologică din oraș, așa că s-a dus și a întrebat de o slujbă. Grădina Zoologică oferea un post foarte ciudat. Gorila lor murise și aveau nevoie de cineva care să se îmbrace într-un costum de gorilă și să se comporte asemenea unei gorile, adică să doarmă, să mănânce și să stea în cușcă. Identitatea sa urma să fie ținută secret, bineînțeles, iar datorită unui costum foarte bun, nimeni nu va remarca trucul.
Slujba era foarte bine plătită, așa că omul s-a decis să accepte. A încercat costumul și îi venea perfect: arăta exact ca o gorilă. L-au dus în cușcă. Acolo s-a dus în spatele cuștii și s-a culcat. După o vreme a obosit de atâta stat, așa că s-a plimbat puțin prin cușcă, a sărit de colo-colo și a încercat câteva sunete a la gorilă. Cei ce îl priveau păreau încântați. Când se mișca sau sărea, oamenii îl aplaudau și îi aruncau alune, iar lui îi plăceau alunele. Așa că a sărit tot mai mult. A încercat să se cațere într-un copac. Asta a plăcut și mai mult mulțimii, și deci asta însemna mai multe alune. A apucat o liană și se balansa dintr-o parte în alta a cuștii. Oamenilor le plăcea și-i tot dădeau alune.
-Uau, este minunat.
S-a balansat mai mult, iar mulțimea se aduna în număr tot mai mare. A continuat să se balanseze tot mai mult și tot mai sus până când, dintr-o dată, liana s-a rupt! Și… a căzut afară din cușca sa… în cușca vecină, cușca leului.
În acel moment s-a panicat. În fața sa era un leu imens, la mai puțin de 5 metri, și mai mult, părea extrem de înfometat. În acel moment, omul îmbrăcat în gorilă a început să sară și să strige:
–„Ajutor! Ajutor! Scoateți-mă de aici! Eu nu sunt gorilă! Sunt un om îmbrăcat în gorilă! Ajutooor!”
Atunci leul a sărit rapid la el, l-a pus la pământ și a spus:
–„Taci din gură! O să ne concedieze pe amândoi!”
Mai devreme sau mai târziu, totul este descoperit. Mai devreme sau mai târziu, toate învelișurile sunt îndepărtate. Este doar o chestiune de timp înainte să devină evident pentru toată lumea ce fel de oameni suntem. Orice încercare de a ascunde adevărata noastră natură este zadarnică. Într-un moment de stres, când ești cu garda jos, adevăratul nostru fel de a fi iese la iveală. Nu are rost să ne prefacem. Ceea ce suntem și cine suntem, mai devreme sau mai târziu, spune Scriptura: „se va striga de pe acoperișuri.”
Într-o zi, un tânăr s-a oprit în centrul unui oraș mare și a început să le spună trecătorilor că are cea mai frumoasă inimă din zonă. Curând, în jurul lui s-a adunat o mulțime de oameni care îi admirau inima, într-adevăr perfectă: fără niciun semn sau fisură. Toți au fost de acord că era cea mai frumoasă inimă pe care o văzuseră vreodată. Tânărul era foarte mândru și nu înceta să se laude.
Deodată, un bătrân s-a apropiat și a spus liniștit:
– Perfecțiunea inimii lui nu se compară cu frumusețea inimii mele.
Curioși, oamenii și tânărul au privit inima bătrânului. Era puternică și bătea ritmic, dar era plină de cicatrici, cu bucăți înlocuite care nu se potriveau perfect, având margini colțuroase. Mai mult, lipseau bucăți întregi, lăsând răni deschise și sângerânde.
Uimit, tânărul a spus râzând:
– Glumești, moșule. Privește inima mea – este perfectă! A ta e plină de răni și durere.
Bătrânul a răspuns blând:
– Inima ta arată perfect, dar nu aș schimba-o cu a mea. Fiecare cicatrice reprezintă o persoană căreia i-am oferit dragostea mea – am rupt o bucată din inima mea și i-am dat-o, iar adesea am primit în schimb o parte din inima lor, care s-a potrivit în locul gol din inima mea. Deși marginile sunt colțuroase, le prețuiesc, deoarece îmi amintesc de dragostea împărtășită. Uneori am oferit bucăți din inima mea celor care nu mi-au dat nimic în schimb. Aceste răni deschise mă dor, dar îmi amintesc de dragostea pe care o am chiar și pentru acești oameni; și, cine știe, poate că într-o zi se vor întoarce și vor umple golurile din inima mea. Înțelegi acum care este adevărata frumusețe a inimii?
Tânărul, profund mișcat, a rupt o bucată din inima sa perfectă și i-a oferit-o bătrânului cu mâini tremurânde. Bătrânul a primit bucata și a pus-o în inima sa, apoi a rupt o bucată din inima sa cicatrizată și a oferit-o tânărului. Deși nu se potrivea perfect, tânărul a privit inima sa, acum nu atât de perfectă, dar mai frumoasă ca niciodată, deoarece conținea dragostea bătrânului. Cei doi s-au îmbrățișat, au zâmbit și au plecat împreună.
Cât de trist ar fi să mergi prin viață cu o inimă întreagă, perfectă, dar lipsită de frumusețe…
Comunitatea Bisericilor Creştine Baptiste Caraş-Severin 