Comunitatea Bisericilor Creştine Baptiste Caraş-Severin

O doamnă care nu avusese posibilitatea să călătorească foarte mult, auzise că trenul este o variantă mai comodă, liniştită şi plăcută de a călători decât autobuzul. Cum trebuia să meargă la oraş, anticipa cu bucurie ziua când avea să meargă cu trenul. Se vedea deja admirând în linişte, de pe geam, frumuseţea naturii.
A ajuns la gară, a cumpărat bilet şi când impiegatul a anunţat sosirea trenului, doamna era la fel de emoţionată precum un copil în prima zi de şcoală. A urcat în tren, şi-a căutat locul şi după ce l-a găsit şi-a pus bagajele pe suportul de deasupra locului rezervat, şi-a pus paltonul deasupra bagajului şi s-a aşezat. A tras draperiile de la geam pentru a se bucura de privelişte şi a căutat pixul în poşetă. Dar, cum nu a găsit acolo lucrul cu pricina, l-a căutat şi în buzunarele paltonului. Nu era nici acolo. A coborât bagajul şi a căutat cu mare atenţie preţ de câteva minute, dar nu era nici acolo. Era iritată şi neliniştită. Dar nu avea de gând să lase lucrul acela neînsemnat să-i strice toată călătoria, pe care o aşteptase atât de mult.
Numai că, atunci când s-a aşezat, pregătită să admire peisajul, a văzut că trenul îşi încetineşte mersul, iar controlorul strigă numele gării unde trebuia să coboare. „Of, se gândi ea, dacă aş fi ştiut că voi ajunge aşa de repede, nu mi-aş fi pierdut timpul cu nimicuri”.
Câţi dintre noi nu ajungem să spunem la sfârşit de an: „Of, dacă aş fi ştiut că timpul trece atât de repede, nu l-aş fi pierdut cu nimicuri”? Apostolul Pavel îi mustra pe unii din Tesalonic că trăiesc în neorânduială şi se ţin de nimicuri (cf. 1 Tesaloniceni 3:11).
Ce tragedie să iroseşti un an întreg pe nimicuri! Dar şi mai tragic este să ajungi la finalul vieţii şi să realizezi că ai irosit-o pe nimicuri, că nu rămâne nimic semnificativ, nimic cu valoare eternă în urma ta. La final de an, gândeşte-te la ceea ce spunea Solomon în urmă cu aproape trei milenii:
Dar adu-ţi aminte de Făcătorul tău în zilele tinereţii tale, până nu vin zilele cele rele şi până nu se apropie anii când vei zice: „Nu găsesc nicio plăcere în ei”; până nu se întunecă soarele şi lumina, luna şi stelele şi până nu se întorc norii îndată după ploaie; până nu încep să tremure paznicii casei (mâinile) şi să se încovoaie cele tari (picioarele); până nu se opresc cei ce macină (dinţii), căci s-au împuţinat; până nu se întunecă cei ce se uită pe ferestre (ochii); până nu se închid cele două uşi dinspre uliţă (buzele); când huruitul morii slăbeşte, te scoli la ciripitul unei păsări, glasul tuturor cântăreţelor se aude înăbuşit, te temi de orice înălţime şi te sperii pe drum; până nu înfloreşte migdalul cu peri albi şi de abia se târăşte lăcusta; până nu-ţi trec poftele, căci omul merge spre casa lui cea veşnică, şi bocitorii cutreieră uliţele; până nu se rupe funia de argint, până nu se sfărâmă vasul de aur, până nu se sparge găleata la izvor şi până nu se strică roata de la fântână; până nu se întoarce ţărâna în pământ, cum a fost, şi până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat. O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice Eclesiastul, totul este deşertăciune!

În trecerea grăbită prin lume către veci,
Fă-ți timp, măcar o clipă, să vezi pe unde treci!
Fă-ți timp să vezi durerea și lacrima arzând,
Fă-ți timp să poți, cu mila, să le alini, trecând.

Fă-ți timp pentru-adevăruri și adânciri în vis,
Fă-ți timp pentru cântare cu sufletul deschis,
Fă-ți timp să vezi pădurea, s-asculți lâng-un izvor,
Fă-ți timp s-auzi ce spune o floare, un cocor.

Fă-ți timp s-aștepți din urmă când mergi cu slăbănogi,
Fă-ți timp pe-un munte, seara, stând singur să te rogi,
Fă-ți timp să stai cu mama și tatăl tău bătrâni,
Fă-ți timp de-o vorbă bună și-o coajă pentru câini.

Fă-ți timp să stai aproape de cei iubiți, voios,
Fă-ți timp să fii și-al casei în slujba lui Cristos,
Fă-ți timp să guști frumsețea din tot ce e curat,
Fă-ți timp, căci ești de taine și lumi înconjurat.

Fă-ți timp de rugăciune,de post și meditări,
Fă-ți timp de cercetarea de frați și de-adunări,
Fă-ți timp și-adună-ți zilnic din toate câte-un pic,
Fă-ți timp, căci viața trece și când nu faci nimic.

Fă-ți timp lângă Cuvântul lui Dumnezeu să stai,
Fă-ți timp, căci toate-acestea au pentru tine-un grai,
Fă-ți timp s-asculți la toate, din toate să înveți,
Fă-ți timp să dai vieții și morții tale preț.

Fă-ți timp acum, că-n urmă zadarnic ai să plângi;
Comoara risipită a vieții n-o mai strângi.
„Fă-ţi timp!”, Traian Dorz, Cântări Nemuritoare

Un tânăr se pregătea să devină parașutist. Înainte de prima sa săritură, i s-au oferit câteva instrucțiuni esențiale:

1. Sari când ți se spune.
2. Numără până la 10, apoi trage declanșatorul.
3. Dacă parașuta nu se deschide, folosește mânerul de urgență.
4. La aterizare, vei fi așteptat de un camion care te va duce înapoi la aeroport.

Hotărât, tânărul a memorat fiecare pas, urcând cu emoție în avion. Odată ajuns la 10.000 de metri altitudine, soldații au început să sară rând pe rând. Când i s-a făcut semn, a sărit și el.
În timp ce era în aer, a urmat instrucțiunile: a numărat până la 10 și a tras declanșatorul. Nimic. Parașuta nu s-a deschis. Fără să intre în panică, a folosit mânerul de urgență, dar din nou – nimic.

–„Perfect!” și-a spus tânărul, cu o ironie amară. „Parcă văd că nici măcar camionul nu va fi acolo să mă ia când ajung jos!”

Te-ai simțit vreodată ca acest tânăr? Ai trăit momente în care totul părea să meargă greșit, încât ai început să te aștepți ca nimic să nu mai funcționeze? Există totuși speranță. În Isus Hristos putem găsi iertare pentru greșelile noastre și un nou început. Creștinismul este adesea numit „Evanghelia celei de-a doua șanse”, pentru că niciun eșec nu trebuie considerat definitiv. Aceasta este esența harului lui Dumnezeu: chiar dacă parașutele vieții noastre nu se deschid, putem avea încredere că vom cădea întotdeauna în brațele iubitoare ale Tatălui ceresc.