Comunitatea Bisericilor Creştine Baptiste Caraş-Severin

Când Cheryl Prewitt avea 4 ani, obișnuia să se plimbe în jurul magazinului de fructe și legume al tatălui ei. În fiecare zi, lăptarul venea la magazin și o saluta cu cuvintele:

-„Ce mai face micuța mea, Miss America?”

La început, ea râdea, dar a început să se obișnuiască cu acest salut… și chiar să îl aprecieze. Curând salutul lăptarului a devenit un vis din copilărie… apoi un vis din adolescență. În cele din urmă, a devenit un scop… iar în 1980 a stat pe scena din Atlantic City fiind încoronată ca Miss America.

Lăptarul probabil nu și-a dat niciodată seama că salutul său către micuța Cheryl avea să fie luat în serios și că avea să devină realitate într-o zi. La fel, s-ar putea să nu îți dai seama de puterea cuvintelor tale de a influența pe alții, în bine sau în rău. Dacă transmitem cuvinte încurajatoare celor din jur, aceștia vor avea șansa de a trăi conform acestor cuvinte de încurajare. Dar dacă rănim pe cineva sau spunem lucruri care distrug, îi putem conduce spre disperare sau comportament negativ. „De aceea încurajați-vă și întăriți-vă unii pe alții”, a scris Pavel în 1 Tesaloniceni 5:11. Dacă faci acest lucru, vei oferi cuiva un dar minunat.

Într-un orășel canadian străbătut de râul Saint Laurent – o arteră fluvială vitală ce leagă Oceanul Atlantic de Montreal – s-a petrecut o tragedie care a zguduit întreaga comunitate. Râul, cunoscut pentru traficul intens de vapoare, era traversat de un pod mobil care se monta de câteva ori pe zi pentru a permite trecerea trenurilor de călători.

În ciuda faptului că operațiunile de asamblare și dezasamblare a podului fuseseră executate impecabil de mii de ori, iar personalul era instruit cu maximă atenție, acea zi blestemată avea să rămână adânc întipărită în memoria locuitorilor.

Operatorul podului își desfășura activitatea într-o baracă modestă situată pe malul râului, de unde controla automat instalarea și blocarea structurii mobile. În seara aceea, aștepta trecerea ultimului tren al zilei. Zărind în depărtare luminile garniturii, s-a îndreptat spre camera de control, pregătit să acționeze mecanismul la momentul potrivit. Însă când a apăsat butonul care trebuia să declanșeze așezarea și blocarea automată a podului, a descoperit cu groază că sistemul nu mai funcționa.

Consecințele unei astfel de defecțiuni puteau fi catastrofale – fără blocarea corespunzătoare, podul s-ar fi clătinat sub greutatea trenului, provocând deraierea și prăbușirea în apele râului a garniturii pline cu pasageri.

Într-o fracțiune de secundă, operatorul a părăsit cabina de control și a alergat pe celălalt mal al râului, unde se afla un levier manual pentru blocarea podului. Știa că trebuie să-l țină ferm apăsat pe toată durata trecerii trenului. Huruitul tot mai puternic al garniturii îi răsuna în urechi în timp ce își aplica întreaga greutate asupra levierului, conștient că viețile multor oameni depind acum de forța sa.

În timp ce menținea presiunea asupra mecanismului, un strigăt i-a înghețat sângele în vene: „Tati, unde ești?” Pe pod, îndreptându-se spre el, și-a văzut fiul de patru ani.

Primul impuls a fost să strige „Fugi! Fugi!”, dar trenul era prea aproape, iar picioarele micuțe ale copilului nu l-ar fi putut duce la timp în siguranță. Pentru o clipă, a fost gata să lase levierul și să-și salveze fiul. Dar a realizat că nu poate face asta – trebuia să aleagă între viața propriului copil și viețile sutelor de pasageri din tren.

A avut doar o clipă pentru a lua decizia imposibilă.

Trenul a trecut în siguranță mai departe. Niciunul dintre pasageri nu a știut despre trupușorul aruncat nemilos în apele râului. Nimeni nu a văzut fața împietrită de durere a tatălui care încă ținea strâns levierul, deși trenul trecuse demult. Nimeni nu l-a văzut mergând spre casă cu pași de plumb, pentru a-i spune soției despre moartea brutală a fiului lor.

Dacă puteți înțelege emoțiile care au răvășit inima acestui om, poate veți putea înțelege și sentimentele Lui Dumnezeu când și-a sacrificat propriul Fiu pentru a construi puntea dintre noi și viața veșnică.

Depărtează-te de activități dacă ele te îndepărtează de DOMNUL, oricât de spirituale ar părea sau ar fi. A păși pe urmele Lui, înseamnă și a fi aproape de El, nu la o distanță mare. Depărtarea schimbă starea. Din fierbinte ajungi întâi căldicel, atunci când Îl pierzi din vedere, pentru că începi să te vezi pe tine. Căldicelul se vede bine, în ceea ce are de făcut fără a-I simți prezența.

       După căldicel, a doua oprire este la rece. Rămânem cu o doctrina bună și cu o viață de congelator. DUHUL este CEL ce ne face să ardem pentru El. Ucenicii spuneau: “Nu ne ardea inima în noi?” (Luca 24:32). Aceasta fiindcă El a umblat cu ei și le-a vorbit din CUVANT. Numai HARUL Lui ne tine aproape. El vine cu noi și atunci când noi plecăm pe cărările îndepărtării de El și atunci ne vorbește și ne face să-I dorim prezenta, chiar dacă nu-L mai recunoaștem ca DOMNUL vieții noastre. Știm ca este Isus prin frângere, prin JERTFA – frângerea Lui ne înfrânge.

       După ce spun: “Rămâi cu noi!”, ucenicii se întorc atunci de unde au plecat și hotărăsc sa rămână ei cu El. Aceasta face posibilă reapariția Lui în viețile lor. Dispariția Lui după ce le-a vorbit a avut tocmai scopul de a-I face sa caute părtășia frățeasca, sa termine cu izolarea și sa se reîntoarcă de unde au căzut. La dezamăgire ajungi plecând de la amăgire. Este datoria noastră sa ne ținem “strâns” de Capul ce se numește Isus. Răcirea aduce cu șine rătăcirea și aceasta se produce în inima  (Evrei 3:10). Aici se nasc problemele și tot aici pot sa crească, dar nu sunt dator sa ud neghina semănata de diavol printr-un gând necurat. Mintea poate fi o fabrica de necazuri sau o sursa de binecuvântări, în funcție de hrana asimilata este și producția. Mașina nu poate funcționa fără benzina; la fel și mintea fără informații. Cu penița voinței se scrie destinul vieții. Dar voința buna este un dar primit de la DOMNUL. Veghind la cele ce se petrec în viată mea, la hrana pe care o asimilez, mă apropii de El.

       Relația cu El este asemenea plantarii unui pom. La început pomul este mic, dar fiind îngrijit el va creste. Având zilnic timpul de părtășie cu Isus, Îl voi cunoaște tot mai mult și astfel mă voi apropia de El, depărtându-mă de lume.

A fost odată un student , care se lupta cu multe probleme în viața sa. Își petrecea mult din timpul sau nervos și frustrat. Când n-a mai rezistat s-a dus la o capela veche, puțin frecventată din apropierea școlii. S-a plimbat în sus și în jos pe culoarul dintre bănci, lovind spătarele scaunelor, strigând, plângând, certându-se cu Dumnezeu.
-„Doamne, Tu ai creat lumea… ce te-ai putut gândi când ai făcut-o? Uită-te la problemele oamenilor. Uită-te la durere, la suferință, la foamete. Uită-te câtă neglijență, câtă risipă, abuzuri. Peste tot se văd doar necazuri, oameni ce suferă, oameni singuri!”
        În final, epuizat, s-a așezat în primul rând și a privit fără speranță spre cruce. Suprafața sa strălucitoare reflecta lumina ce intra prin geamurile murdare.

-Totul este așa de încurcat! Lumea asta nu este altceva decât o mare mizerie! Chiar și eu aș fi putut să fac o lume mai bună!
        Atunci tânărul a auzit o voce șoptită. Si-a concentrat atenția, a căscat ochii și a rămas perplex:

–„Asta este exact ceea ce vreau sa faci!”

Este ușor să identifici problemele care exista în jurul nostru. Uneori ne întrebam de ce nu rezolvă Dumnezeu toate problemele noastre. Dar pentru acest lucru a creat El, Biserica. De aceea ne-a pus pe noi într-un loc, la un moment dat în timp. El ne-a dotat pe fiecare și ne-a dat puterea de a schimba lumea.
        Dumnezeu a însărcinat Biserica să fie mâinile și picioarele lui Isus într-o lume stricată. De aceea a numit-o „trupul lui Hristos”. Tu iți vei face partea?

de Wayne Rice