Comunitatea Bisericilor Creştine Baptiste Caraş-Severin

„Mângâiați-vă, deci, unii pe alții cu aceste cuvinte” (1 Tesaloniceni 4:18)

Profesorul Tony Campolo a participat odată la înmormântarea unei cunoștințe și, din greșeală, a ajuns la altă capelă. Acolo era depus trupul unui om în vârstă și văduva era singura persoană prezentă. Părea atât de singură, încât Campolo a rămas la înmormântare si apoi a însoțit-o la cimitir. După serviciul de înmormântare, în timp ce se aflau în mașină, Capolo a mărturisit că de fapt nu-l cunoștea pe soțul femeii. „M-am gândit eu”, a răspuns ea. „Nu v-am recunoscut. Dar nu contează. Nu veți ști niciodată ce a însemnat lucrul acesta pentru mine”.
Philip Yancey scrie: „Simpla disponibilitate este cea mai tare forță cu care putem contribui la ceva. Pe bună dreptate îi discredităm pe cei trei prieteni ai lui Iov pentru răspunsul lor insensibil la suferința lui. Dar să citim relatarea din nou: „au șezut pe pământ lângă el șapte zile și șapte nopți, fără să-i spună o vorbă”.
Acestea au fost cele mai semnificative clipe pe care le-au petrecut cu el. Prin natura mea, eu mă depărtez de cei aflați în suferință. Cine știe dacă ei doresc să vorbească despre necazul lor sau nu? Vor să fie consolați sau înveseliți? La ce bun prezența mea? În mintea mea se învârtesc toate aceste raționamente și drept rezultat, ajung în cea mai rea situație posibilă: stau deoparte.
Nimeni nu pronunță numele unui filozof când îl întreb: „Cine te-a ajutat cel mai mult?” Cel mai adesea, ei descriu o persoană liniștită, la locul ei, care a fost aproape, care a ascultat mai mult decât a vorbit, care nu s-a tot uitat la ceas, care a îmbrățișat, a mângâiat și a plâns … cineva care a fost disponibil și care a venit în ajutor în termenii suferindului, nu în proprii săi termeni.”
Așa trebuie să-i mângâi și tu pe alții..
„Dumnezeu … ne mângâie… pentru ca … să putem mângâia” (2 Corinteni 1:3-4)

Regina Angliei obişnuieşte să viziteze adesea castelul Bob Morrow. Într-o astfel de ocazie, se plimba singură şi a început să plouă. A alergat repede spre o casă ca să ceara ajutor. A bătut la uşă şi a deschis o doamnă cam enervată că este deranjată de cineva. Prin deschizătura uşii a strigat:

-„Ce vrei?”

Regina, nu s-a prezentat, ci doar a spus:

-„Aş putea împrumuta o umbrelă?”
„Un moment.” a mormăit femeia. A trântit uşa, şi s-a întors după un minut cu cea mai groaznică
umbrela pe care a putut-o găsi, cu spiţe rupte şi cu găuri prin material. A întins-o prin deschizătura uşii şi a spus: „Uite!” Regina a mulţumit şi şi-a văzut de drum.
În următoarea dimineaţă, regina împreună cu întreaga sa escortă s-au oprit în faţa casei. Unul
dintre membrii escortei a bătut la uşă şi a dat umbrela femeii, spunând: „Doamnă, Regina
Angliei vă mulţumeşte.” In timp ce se îndepărta acesta a auzit-o spunând: „Dacă aş fi ştiut i-aş fi dat
ce aveam mai bun.”

Într-o zi vom sta cu toţii înaintea Împăratului cerurilor, iar unii vor fi auziti spunând „Dacă aş fi
ştiut i-aș fi dat ce aveam mai bun.” Problema este că ştim şi totuşi îi dăm lui Christos resturi sau
rebuturi sau lucruri care ne costă foarte puţin. Deoarece Dumnezeu ne iubeşte, El ne-a dat ce
avea mai bun: pe Fiul Său. ( Ioan 3:16). Putem să-i dăm ceva mai puţin decât ce avem mai bun?