Comunitatea Bisericilor Creştine Baptiste Caraş-Severin

Am întâlnit câteva paradoxuri foarte ciudate in Evanghelii. Le voi enumera, lăsând cititorul să le aprofundeze.

1. Să te iubească Isus și totuși să pleci de la El pentru totdeauna (tânărul bogat)

2. Să îl aștepți pe Isus și totuși să fii întâmpinat de o ușă închisă (fecioarele neînțelepte)

3. Să te spele Isus pe picioare și totuși să mori necurat (Iuda Iscarioteanul)

4. Să mori împreună cu Isus și totuși să n-ai parte de prima Înviere (tălharul de pe cruce)

Ca și o paralelă amintesc căteva paradoxuri ce ni s-ar putea întâmpla nouă:

1. Să ai carnet de membru in adunare și totuși să nu-ți fie numele scris în Cartea Vieții

2. Să cânți în cor aici și totuși să nu ajungi să cânți în corul ceresc.

3. Să cânți în fanfară aici și totuși să nu auzi sunetul trâmbiței la Răpire.

4. Să fi purtat cele mai moderne costume în fiecare duminică dar să nu ai haina de nuntă.

Nu sunt pesimist. Dar cred cu tărie că dacă nu ne pocăim cu sinceritate, aceasta poate fi o realitate tristă pentru oricare dintre noi.

Am găsit un articol interesant pe care îl redau mai jos:

„După părerea mea, banii daţi de stat bisericilor sunt o povară grea pe alocuri insuportabilă pentru cei care îl slujesc pe Dumnezeu cu condiţia, fireşte, să îşi dea seama de asta. În primul rând, o biserică este un „trup viu” al lui Hristos şi poate exista oriunde, chiar sub cerul liber, nu are nevoie de clădiri pictate, poleite cu aur şi goale. Cel mai evident semn că nu există o biserică este atunci când ea nu este susţinută de membrii ei. Şi atunci se ajunge la stat.

Consiliul Judeţean are în plan să dea, miercuri, de la buget, 300.000 de lei cultelor de toate confesiunile. Nu ştim exact pentru ce. Probabil pentru tot felul de ziduri, pavaje şi marmură neagră  pe care nu le pot cumpăra din contribuţiile enoriaşilor. Se întreabă cineva de ce?

În cartea „Casa favorită a  lui Dumnezeu” de Tommy Tenney, autorul observă că „ceea ce îl impresionează pe Dumnezeu şi ceea ce îi impresionează pe oameni sunt două lucruri diferite”. „Dumnezeu nu a fost niciodată impresionat de clădiri şi, dacă are de ales, preferă pasiunea în locul unui palat”, scrie autorul. Aşa se explică de ce cortul pe care i l-a ridicat David, „un om după inima Sa”, a devenit „casa favorită a lui Dumnezeu” datorită pasiunii oamenilor care se închinau, oameni care purtau în ei „flacăra albastră”.

„Putem zidi clădiri frumoase, să formăm coruri mai numeroase, să scriem muzică mai bună şi să facem predici mai grozave- putem face totul cu o mare excelenţă, dar dacă nu purtăm flacăra albastră atunci Dumnezeu nu este mulţumit. Şi El va avea grijă ca bisericile fără flacără să devină la fel de puţin importante în faţa oamenilor pe cât sunt înaintea Lui. Absenţa flăcării indică lipsa focului care, în cele din urmă, rezultă în clădiri goale şi inimi pustii. Cineva trebuie să spună: Este frig aici – de aceea pleacă toţi. Haideţi să aprindem focul închinării”, scrie Tommy Tenney.

Când bisericile nu mai pot funcţiona susţinute de enoriaşii „e frig”, iar atunci se ajunge la banii statului perceput nu ca o entitate care gospodăreşte resursele tuturor în funcţie de nevoi, aşa cum ar fi firesc, ci ca un grup de persoane în pixul cărora stă puterea de a da sau a nu da. Volens-nolens, bisericile se vor închina în faţa acestor oameni ca să primească mărunţiş pentru ziduri sub pretextul că astfel vom face „să fie cald”. Dacă cineva are impresia că închinatul în faţa politicienilor poate fi plăcut de Dumnezeu, se înşală amarnic.

Nu odată am auzit că în campanii electorale preoţi şi pastori au lăsat la o parte cuvinte de învăţătură în care ar fi putut vorbi deschis despre onestitate, adevăr, curaj şi alte valori creştine ca să le spună enoriaşilor cu cine ar trebui să voteze pentru ca să se încheie lucrările la nu ştiu ce zid şi la te miri ce casă parohială. Oameni cu autoritae morală au renunţat (în caz că au avut vreodată) la misiunea lor pentru a manipula conştiinţele oamenilor simpli în scop pur material.

De prea multe ori am văzut preoţi care au dat oamenii la o parte ca să le facă loc în primul rând la praznice politicienilor care împart bani şi de extrem de multe ori mi s-a făcut silă de momentele în care înalţi ierarhi ai bisericilor au împărţit cruci de toate felurile unor primari sau preşedinţi de te miri ce care nu au făcut altceva decât să dea din banii noştri, ai tuturor, fără să ne întrebe vreodată dacă suntem de acord, pentru ridicarea unor ziduri, ca să nu mai vorbesc de situaţiile în care închinarea preoţilor la cu totul altcineva decât Dumnezeu s-a concretizat în picturi pe pereţii bisericilor. Vă asigur că vom găsi multe biserici în care primarul are o icoană pictată lângă „Înaltul”. Mă întreb dacă ar trebui cumva să ne închinăm în faţa lor.

Nu sunt de acord ca oamenii politici să dea bani bisericilor pentru că îmi doresc din toată inima ca eu, ca şi creştin, să mă aflu zi de zi în situaţia de a-mi dori să susţin acţiuni ale bisericilor şi să nu mai ştiu cum să-mi împart bugetul ca să pot contribui pentru ca să ajut oameni bolnavi, copii care nu au bani să-şi cumpere rechizite, bătrâni.

Nu am auzit de nicio acţiune a vreunei biserici din lista lungă a celor care primesc trei sute de mii de lei în aceste scopuri şi, credeţi-mă, sunt un om informat. Nu văd decât milogeli pentru ziduri, pentru pavaje, garduri, picturi pentru care nu sunt de acord să dau bani nici din buzunar, nici pe ocolişuri plătind taxe şi impozite pentru ca alţii să decidă ce fac cu banii mei.

Stimaţi consilieri judeţeni, dacă e să mă întrebaţi pe mine ce aş vrea să faceţi cu banii pe care eu îi plătesc la buget, să ştiţi că aş vrea să modernizaţi spitalul, să finanţaţi cantina pentru săraci, să plătim burse pentru copii inteligenţi, să facem centre pentru bătrâni. Nu vreau să construim ziduri pe care să le pictăm, nici pavaje, nici garduri. Lăsaţi bisericile să afle singure dacă este frig în ele pentru că numai astfel vor căuta să-şi reaprindă flacăra.”

Cristiana Sabău,

 http://www.timponline.ro